Cîndva, în Iaşii studenţiei, pe Lăpuşneanu, era un cinematograf (mai este încă, dar dezafectat) unde cenzura comunistă nu se făcea prea mult simţită… Acolo, de multe ori, urmăream filme care ne-au marcat definitiv…
Unul dintre ele este CĂLĂUZA (Stalker, 1979) lui Tarkovsky… Încă mai cred că e printre primele 3 filme pe care mi-ar plăcea să le iau cu mine, ştiţi voi, pe o insulă pustie…
E un film nu artistic, ci, DE ARTĂ! De aceea e greu de văzut şi de suportat de oricine… Dar nu oricine citeşte acest blog, aşa că…
Pentru fiecare secvenţă din film se pot scrie pagini…
Filmul e despre o CĂLĂTORIE INIŢIATICĂ într-o ZONĂ aparent obişnuită, dar, totuşi, diferită… O călătorie într-o ZONĂ periculoasă se transformă într-un itinerariu despre CONDIŢIA UMANĂ.
Vizionînd, din nou, secvenţa VISULUI, mi-am amintit de Anubis… Cîinele negru e o prezenţă stranie, mitică şi, deopotrivă, fantastică, în film.
El îl însoţeşte pe CĂLĂUZITOR, fiind o manifestare a Sacrului într-o lume care-şi pierduse dimensiunea sacră.
Revenind la secvenţa VISULUI…
<Şi a fost atunci un cutremur mare şi soarele se făcu negru ca o pânză de sac făcută din păr, iar luna se făcu de sânge şi stele din cer căzură pe pământ ca smochinele verzi când sunt scuturate de vânturi puternice. Şi cerul se-mpărţi ca un pergament restrâns. Şi fiece munte sau insulă mutate au fost din locul lor. Şi regii lumii şi toţi cei de seamă şi cei bogaţi şi cei puternici şi toţi cei care liberi erau, s-au ascuns în peşteri şi printre pietrele munţilor şi au spus acestora: „ Cădeţi peste noi şi ascundeţi-ne de prezenţa Lui cel ce stă pe tron şi de mânia Mielului, căci ziua furiei Sale a venit şi cine ar putea să ţină piept acesteia?”> (Mulţumesc Andrei pentru traducere!)
Visul este reprezentarea placentei acvatice a unei LUMI fragmentate, o lume familiară, pusă parcă sub lupa unui Savant…
VISUL este Filmul unei Vieţi, cu sedimentele ei, nu totdeauna plăcute, cu temerile ei, cu partea aceea de Impalpabil şi de Ininteligibil, amăgitor numită DESTIN.
Visul este şi revelaţie apocaliptică ce, în frumoasa şi muzicala limbă rusă, pare un poem al nesfîrşirii Slavei Divine.
Pingback: Călăuzitorii (2.02.09) « Dumitru Agachi’s Weblog·
Da, tin minte si eu cu claritate, cinematograful „Tineretului” , cu sala sa mica, mirosind a gaz , foarte potrivit pentru a viziona acest superb film. L-am vazut, in aceasta sala, de mai multe ori. La finalul unei proiectii, unul din spectatori, care probabil se ratacise din greseala, a strigat angoasat si sincer ” Dar eu nu am inteles nimic! ” , poate va amintiti … 🙂
Da, noi am auzit ceva similar la lansarea (discreta) la Iasi a filmului „Glissando”, al lui Daneliuc..
Macar unii ISI PUN PROBLEMA CA TREBUIE SA INTELEAGA CEVA….
Frumoase poze.
Cei cu care am stat de vorba despre Calauza, au vazut filmul ca fiind ori mistic, ori metafizic. Eu cred ca arta lui Tarkovsky, lasand la o parte tehnica magistrala, simbolistica si poezia imaginii, care-mi par, cu cat discutate, cu atat mai inepuizabile, sta in melanjul genial de rafinament si suflet rus, in viata lui, unde cauta cu inversunare adevarul si sfarsete prin a gasi absolutul, cu biblia in mana, pe patul sau de moarte, la Paris…
Pare ca in sala erau si oameni care levitau deasupra scaunelor, la sfarsitul filmului 🙂
Stii, Steinhardt avea o vorba despre balada „Mioritza”… Stii tu, toti isi dadeau cu parerea despre ciobanas, despre lentoare si despre firea romanilor vegetala… Si Steinhardt a zis ca Mioritza e „un recurs la splendoare”…
Asa-mi par si mie „Calauza” si „Padurea de mesteceni” a lui Wajda, si „Nostalghia” si mai multe…
Salut!
Scrie-ne te rog cateva randuri despre ultimul film al lui Lars Von Trier, „The Antichrist” (2009) despre care se spune ca e un tribut adus lui Tarkovsky.
Buna, Adrian! Din nefericire , nu l-am vazut!