UN AN deja…

„Atunci (…) a apărut el, Marele Orb!

Era învăluit în ceaţă, statuie neagră al cărei soclu nu se mai zărea, maiestuos, dramatic, cu capul sculptat în noapte sfidînd umanitatea care l-a condamnat. Capul lui masiv nu se ploconea. Murea de foame, dar nu cerşea; crăpa de sete, dar nu plîngea, nici cel mai mic gest nu lăsa să se vadă că îi urăşte profund pe oamenii care l-au lăsat să moară în pădure. Avea blana tăiată de crengile uscate şi de bici. Avea albul ochilor demn. Nu mai vedea, dar înţelegea. În mintea lui de cîine totul era clar: drumul, el era greşit! Mirosul lui, încă viu, i-a spus să nu se teamă. Numai piele şi os mai era trupul lui, numai esenţe.

Atunci s-a apropiat şi i-am întins mîna. A mirosit şi a înţeles. Pericolul e în altă parte, nu acum, nu aici, nu încă…”

Citește articolul →