Balconul

”…Balconul celor de demult, cu dantelăriile lui negre, în contrast cu dantele alb-sidefii ale mătăsurilor de seară sau ale umbreluţelor, era spaţiul contemplaţiei pe verticală. El facilita o privire a reveriei şi a taclalelor la ceaiul serii, în dârele de fum subţire al ţigărilor lungi, purtate cu eleganţa gestului studiat, în care încheietura mâinii face palma să stea uşor lăsată spre spate. Exact la fel cum degetele atingeau uşor mânerul lăptos al ceştii de cafea de o strălucire incredibil de albă…Balcoanele lumii lor nu au fost niciodată închise. Balconul era un loc al suspendării privitorului, nu o anexă …Balconul a reprezentat diapazonul lumii lipsite de griji. Când văd porumbeii locuindu-le acum, am senzaţia că duc în bătăile lor de aripi, spirite ce nu se pot desprinde de aerul tare al serilor la balcon.” (Dumitru Agachi)

(Verona, balconul Julietei)
Spiritul analitic al lui Dumitru și inspirata sa postare mi-a trezit în memorie o altă reprezentare, mai romanțată, a BALCONULUI…balconul ca spațiu intim, al iubirii disperate, al pasiunii devorante, ”ungherul”, ar fi spus Eminescu, locul privilegiat, colțul, în care se consumă nu viața tihnită a cafelelor, ci CLIPA atât de dureroasă a nefericitei iubiri…

Balconul unui ultim sărut grăbit, în devălmășia sentimentului…

… al aripilor vii, care înalță dincolo de orice: ”Aripile iubirii mă-nălțară/Nu-i zid să poată stânjeni iubirea. /Iubirea-ncearcă tot ce iartă firea/iubirii…” (Shakespeare, Romeo și Julieta)

Balconul sărutat de îngeri: ”Ce strălucește-acolo oare?/Sunt zorile, și Julieta-i soare!” spune inima îndrăgostită…

Balconul, fiind un Prag, ascunde și separă totodată. Permite și cenzureză. Afirmă și neagă.

Suspendat în iubirea lui, agățat de ea cu încăpățânare, îndrăgostitul își aruncă în abis întreaga ființă:
”E viața mea ce m-a strigat pe nume?/Ce argintiu de dulce-mi pare șoapta/Iubirii, ce se coboară lin, în noaptea, /Întunecată, dar senină, în auzul celui/Ce-ascultă muzica-i divină…”

Balconul privește, ochii lui surâd…