Iubirea la 1900

Răsfoind prin cărţile postale de la 1900, am aflat un capitol cu îndrăgostiţi…

Cred că e util de amintit departajarea bine ştiută dintre DORINŢĂ şi IUBIRE; am găsit-o excelent exprimată la Ortega Y Gasset (Studii despre iubire, Humanitas, 2006): „A dori ceva e , în definitiv, tendinţa de a poseda acest ceva, în care caz posesia înseamnă…ca obiectul să intre în orbita noastră şi să ajungă oarecum a face parte din noi. Din acest motiv, dorinţa moare automat, odată cu dobândirea, dispare odată cu satisfacerea.

Iubirea, în schimb, este veşnic nesatisfăcută… în iubire totul e activitate. Şi, în loc de a consimţi ca obiectul să vină la mine, eu sunt cel ce mă duc la obiect şi mă instalez în el. În actul amoros, persoana iese din sine: e, pesemne, cea mai intensă încercare făcută de către Natură pentru ca fiecare să iasă din sine însuşi către altceva. Nu gravitează altceva către mine, ci eu către altceva.”

În fotografiile colorate de la 1900, poate că şi în propriile noastre fotografii, vedem MAI CU SEAMĂ DORINŢA. Rareori e prezentă Iubirea.
Şi, cu cât sunt mai teatrale, cu atât , cred eu, sunt mai trucate.

Pasiunea poate fi trucată. Mai cu seamă într-un studio foto de la 1900. Dar ea poate veşnic fi trucată, fotografic vorbind.

Sigur, GESTUL e frumos, dar Iubirea e cam departe. El o poate privi cu poftă, ea poate să-i răspundă galeş.

Aşa cum galeş e răspunsul a tot ce se termină. Dorinţa se termină prima.

A dori un vin bun nu înseamnă a-l iubi, spune mai plastic, Y Gasset.

Odată dorinţa împlinită, iubirea se subţiază, aşa ca fumul de ţigară pe care ea îl primeşte drept în faţă. Încă inhalându-l cu putere.
Iubirea e comică în ilustratele de la 1900…



…e comică şi desuetă chiar şi în atitudinile cele mai „elevate”…

E ilustrativ penibilă chiar şi în romanticile posesiuni…

Ca să nu mai pomenim de iubirea campestră, în nota ei uşor vulgară.


Sigur, luntrea şi clarul de lună ar mai putea ascunde privirile convenţionale. Imaginea siropos romantică e frumoasă în sine…

O usoară pierdere încărcată de dorinţă s-ar găsi aici, lângă copac…

…sau e doar o chicoteală lipsită de vrajă.

Iubirea familiştilor e grijulie şi stingheră. Privirile se evită şi atenţia e acum spre altceva. Obiectul dorinţei pare a se fi schimbat.

Dorinţa, odată depăşită, rămân alte consolări, pare a spune fotograful de la 1900…

Cu tot convenţionalul lor, aceste imagini sunt de o duioasă frumuseţe.
Nu avem cum să aflăm în ele Iubirea, ci doar picturalul şi naivitatea. Iubirea nu stă la fotografiat, iar dacă o face, nu poate să apară pe cărţi postale…
„…iubirea e uneori tristă ca moartea, chin suprem şi mortal. Mai mult: adevărata iubire se percepe mai bine pe ea însăşi şi, aşa zicând, se măsoară şi se calculează pe sine în durerea şi suferinţa de care e capabilă… În actul de a iubi părăsim liniştea şi repaosul din lăuntrul nostru şi emigrăm virtualmente către obiect. Iar această stare perpetuă de emigrare înseamnă a iubi” (Ortega Y Gasset, op.cit., pp. 12-13)
Eminescu e un cunoscător fin al iubirii. Din păcate s-a vorbit mult şi prost despre iubirea în concepţia eminesciană. Dar totul la el e cutremur şi abandon, e disperată căutare şi iluzorie regăsire. Iubirile din poezia lui Eminescu sunt o chinuitoare căutare a celuilalt. Pentru ca, odată găsit, celălalt să poată asculta vorbe de o acută simţire:
” Mă uimeşti dacă nu mântui… Ah, ce fioros de dulce de pe buza ta cuvântu-i!/Cât de sus ridici acuma în gândirea ta pe-o roabă,/Când durerea ta din suflet este singura-mi podoabă./Şi cu focul blând din glasu-ţi tu mă dori şi mă cutremuri,/De îmi pare o poveste de amor din alte vremuri;/Visurile tale toate, ochiul tău atât de tristu-i,/Cu-a lui umed-adâncime toată mintea mea o mistui…” (Scrisoarea IV)