Vacanţa

Acum , după ce mama a dispărut, simt mai acut ca oricând nevoia de a fi ACOLO unde a fost EA…adică în Argeş… Sper să fie totul bine şi să reuşim să ajungem şi în satul care-i era atât de drag, la mormintele bunicilor…

Şi, evident, să revedem MĂNĂSTIREA…

Mănăstire ce are gustul vacanţelor mele de elev, aşa cum Ionăşenii de lângă Botoşani, au gustul apusurilor copilăriei…
Îmi amintesc…ocoleam de nenumărate ori biserica Mănăstirii cu mama, sperând să mai aud încă suspinele Anei… După mintea mea, Ana chiar a existat şi era nemuritoare. De aceea mi se părea că e veşnic vie, aşa zidită, că etern suspină şi imploră eliberarea şi chiar de atunci am avut o nedisimulată antipatie pentru Manole…
Mă lipseam cu plăcere de minunea construită de el şi o eliberam, în mine, pe Ana… Sentimentul acesta mi-a traversat copilăria, ori de câte ori mergeam la Argeş…
Mă plimbam îndelung pe pietrişul Palatului regal, acolo unde o altă Ană sacrificată este eternizată: Sfânta Filofteia(„Intre altele, de multe ori cand ducea mancare tatalui ei la camp, o parte din ea o dadea unor oameni saraci. Intr- una din zile, pe cand avea 12 ani, acesta a urmarit-o ca sa vada ce face cu mancarea pe care trebuia sa i-o aduca la camp. Incredintandu-se ca o dadea celor lipsiti, s-a infuriat atat de tare, incat a scos securea pe care o purta la brau si a aruncat-o asupra fetei. A ranit-o grav la un picior, incat dupa putina vreme si-a dat sufletul in mana Ziditorului a toata faptura.” – Vieţile Sfinţilor)

Două vise feminine, ambele violent sfârşite…ce putea fi mai trist pentru copilul care eram?
Apoi Fântâna…
Mama tot îmi povestea cum Manole ar fi căzut aici…

…că s-a făcut fântână pe locul morţii sale… ce absurd, îmi spuneam, ce stupid acest Manole… cum şi-a terminat el viaţa şi, mai ales Iubirea, zelos fiind să termine construcţia…

Acum Fântâna e singură, cumplit de singură, ca şi Manole însuşi, îmi spuneam…

Apoi mai e micul orăşel, cochet şi umbros…
Apoi valea cu pârâul ei, pe sub pădure… drumul către puţinele rude pe care le mai avem…
Poate o vizită la Curtea Domnească…

Toate acestea creează o stare pe care o regăsim fiecare, în locurile NOASTRE… unice, înmiresmate, muiate în Trecut…
Am găsit pe un site al Deliei Ceausoglu o excelentă imagine din Piaţa de legume din Curtea de Argeş…

Aşa cum e aici, „lucrată”, aşa e şi în amintirile mele de demult…Bravo, Delia!