Când m-am născut, mama mea a dobândit o boală gravă: lumea, care fusese perfectă în pântecul ei, s-a dilatat fără scrupule și s-a dat pe spate, cu arbori, cu stâlpi de telegraf, cu toată Lunca Moldovei. Boala ei nu a fost vizibilă din primele mele clipe, dar semne de îngrijorare fuseseră și înainte. Era evident că o voi primi și eu. Perfecțiunea ascunde în ea o indescriptibilă sete de moarte, ca și nașterea. Rotundul din pântec e perfecțiunea. Moartea perfecțiunii e ivirea în lume. Eu nu puteam aprecia, atunci, marea taină, cea pe care numai mama o cunoaște și numai ea și copilul ei, proaspăt ivit, frumos mirositor și moale, o simt în proporții diferite, fiecare. Eu nu puteam ști, încă, mersul orelor și nici mirosul otrăvit al vieții, licorile ei de opal, pasul de felină al morții, amușinând, pe lângă leagăn.
Taina numai mamei îi e dată, ori de câte ori se hotărăște să atingă perfecțiunea, cu pântecul ei cât luna! Dar boala fusese aruncată în lume, odată cu mine, mama oftă și-și spuse că, la urma urmei, orice copil se îmbolnăvește de ceva, cu atât mai mult eu, atât de vulnerabilă fiind. Se îmbolnăvește de viață, de vremuri, de iubire, de laptele supt cu ură, de moarte. E o boală asumată, orice mamă adevărată știe asta sau ar trebui să o știe, atunci când își aruncă în lume luna din pântec!
15.03.2015
©Elena Agachi
Foto: Detaliu bronz la Château de Beloeil, Belgia
Elenaagachi's Weblog 
Dacă e ziua ta, La mulți ani! Dacă mă înșel, păstrează urarea pina la ziua potrivita! Frumos textul dar și îngrijorător. Boala asta de care vorbești. ..sa fie viața însăși ? Sa ai o zi frumoasa și plina de lumină!
Să fie…
Cred ca viata insasi e o boala grea pe care doar moartea o vindeca …si totusi asta nu ne impiedica sa ne bucuram de ea.
Asta era si ideea! 🙂