Ore albe, ore negre

Azi au instalat cablul. E incredibil, dar am trăit, aproape 2 ani fără tv! Nu am simțit nicio lipsă, fusese prea mare intoxicația… Acum, îl las în surdină, ca și radioul, veșnic pe muzica anilor 80. Vorbesc elevat, chiar frumos, despre comunitățile din Belgia. Nu-i ascult în idee, doar pândesc eventuale greșeli de limbă pe care aș putea să le fac. Oricum, franceza belgienilor nu e atât de pretențioasă, cum e vorbită de frații lor mai mari, în Franța. Cui îi pasă? ”Je me casse!”, auzi, frecvent. Nimeni nu ia nimic în tragic, un popor care funcționează, de secole, ca o mașină bine unsă. Televizorul e doar un mijloc de informare și atât. Nu ocupă viața nimănui. Sau, dacă o face, atunci e vorba de categorii de vârstă: copiii se ocupă cu desenele animate, pensionarii, cu seriale. Oamenii activi nu au timp. Il deschid seara, se uită la știri, apoi ies să se plimbe sau să alerge. Nu neapărat în ordinea asta. Venită din țara în care televizorul ne conduce viețile și ne șterge creierii, am avut o plăcută surpriză: televizorul interesează doar ca și tehnică (culoare, număr de canale etc). Propaganda comunistă, atât de activă, la noi, aici ar trezi cel mult niște zâmbete înțelegătoare. Propaganda țățească, atât de activă la noi aici nu există. Emisiuni de felul celora de la ”Etno tv” și alte asemeni, nu există. Multe, aici, nu există. Și e foarte bine că e așa! Mă duc în parc… păsăretul trebuie hrănit cu măsură, altfel se obișnuiește cu pâinea și nu mai vrea să pască. Oamenii respectă cu sfințenie tot ce e scris pe tăblițele de avertizare. Nu-i prostește nimeni: dacă e scris așa, așa trebuie respectat. Vin din țara în care plouă cu ciori . Lebedele sunt considerate păsări de lux. E totul doar o chestiune de perspectivă.