Spațiul tarkovskian, de la casa modestă până la infinitul spațiu cosmic este locul predilect de manifestare a omului singur, de cele mai multe ori, sărăcit de vise și de iubire. Casa din ”Solaris”, de pildă, așezată într-un iureș de natură paradisiacă, unde ploaia cade blând, ca un semn divin al armoniei, nepedepsitor, este, deopotrivă, un spațiu binecuvântat al copilăriei, al cuplului, dar capătă și conotațiile distrugerii, singurătății. Omul visează la infinitul lumii, în casă începe să plouă, universul omului tarkovskian se destramă. Casa, din loc al acceptării și al împlinirii, devine spațiu al fricii și al frustrării.
Singurătatea e mai apăsătoare atunci când e trăită în doi. Personajele lui Tarkovski sunt rareori singure în absolut. Cuplul din ”Călăuza” e un duo la capătul răbdării. Copilul lor infirm are ”puteri”, parcă pentru a contrabalansa dezastrul. Doar plecarea e soluția acestui cuplu, ieșirea din lumea bezmetică și absurdă și întoarcerea la armonica, dar primejdioasa contopire cu Natura.
Casa lor e spațiu al unei tristeți fără leac, în general, casele din filmele lui Tarkovski suferă de melancolie cosmică.
Prizonier al pereților igrasioși, în plan simbolic, ”bolnav” de singurătate, omul tarkovskian se complace un timp, pentru ca, mai apoi să-i părăsească. Ieșirea din casă este echivalentă cu părăsirea vieții banale și limitate și întoarcerea la perenitatea naturii. Dar această ieșire nu se face fără suferință și nici fără sacrificii. Omul tarkovskian moare sau dispare, de cele mai multe ori, pe drum. Doar ”aleșii” rămân să poarte mesajul.
Spațiul casei este înlocuit cu spații mai mari, cu case mai mari, cu pericole mai mari, ca un traseu inițiatic la capătul căruia nu e decât neantul.
Spațiul exterior, casa, este nimic altceva decât proiecție a spațiului intim, al omului golit de sentimente, dar plin de idei. Căci, în compensare, se vorbește mult în filmele lui Tarkovski, se vorbește cu substanță. Casa devine un simbol al trecerii, al înțelegerii vieții și al acceptării sorții. Casa are capcanele și primejdiile ei. Doar puțini se pot aventura să le priceapă.
Uneori, casa se autodistruge. Ia foc, dispare în ploaie, frumoasă nuntire între foc și apă, se reîntoarce la nimicul originar. Omul stă, impasibil, fără reacție: în fond, dispar, odată cu casa, toate grijile lui, toată chinuitoarea lui singurătate între patru pereți.
Ieșirea din spațiul familiar este, la Tarkovski, ieșirea în natură sau în Cosmos. Fascinat de soluții radicale, omul tarkovskian le preferă plictisului și ruinei interioare.
Numai că spațiul infinit (Solaris) e, și el, o frumoasă iluzie. Prin urmare, nicio ieșire!
Tabloul lui Bruegel din ”Solaris” este definitoriu pentru poetica spațiului la Tarkovski și îndrăznesc să spun că este o esență a poeticii tarkovskiene.
Elenaagachi's Weblog 