Bătrâna

10433943_832943280072190_3986050435721990056_n

Ploua. Ploua de zile sau, cine știe, poate că de săptămâni. Îmi amintesc că schimbasem 2 perechi de pantofi de la Leonardo, prinseseră apă și nu mai puteam să-i port…

De câte ori scoteam câinii, dimineața, EA era pe bancă. Își ținea capul în mâini și se legăna. Era banca din față de la Lux-Ro. O zi, apoi încă o zi. Am văzut că dimineața, pe la 07, EA continua să fie acolo. Era foarte bătrână, așa mi s-a părut sau poate că așa și era… Un fel de Bătrâna Timpurilor…

A treia zi, mă pregătisem. Am pus într-o pungă ceva de mâncare, niște ghete și am luat cu mine încă o umbrelă. Evident, am găsit-o tot acolo.

I-am întins punga și umbrela. Mi-a cerut o țigară. Mă lăsasem de fumat de 20 de ani… Am regretat că nu aveam o țigară. Nu mi-a mulțumit pentru ghete, scotea niște sunete din gât, un fel de jelanie, intraductibilă. Mi-a amintit de personajele din nuvelistica fantastică a lui Mircea Eliade, de ”Cele trei grații”…

Mi-am văzut de drum. E o bătrână senilă, mi-am spus, i-am dus umbrelă, o las în legea ei…

A doua zi am găsit-o tot acolo, stătea în ploaie ca o statuie antică, doar buzele și le mișca cumva straniu, bolborosind lucruri numai de ea știute. Avea în picioare ghetele mele, dar umbrela nu o avea. Se legăna.

Asta e, mi-am spus și am trecut mai departe, așa cum îndeobște treci de un subiect sucit pe toate părțile, fără șansă de reușită, epuizat. N-am să schimb eu lumea, mi-am zis, nici nu-mi propusesem asta, nu am vrut decât să fac un gest uman, de empatie cu cineva care poate că avea nevoie de mine… EA nu avea, bag seamă. Am renunțat și mi-am făcut plimbările cu câinii mei mai departe.

Timpul a trecut, era vară, era cald, soarele se reflecta atât de frumos în blana lui Lapi! Cum Bebe era mic și câinii fără stăpân din centru vroiau să-l muște (are și un fel enervant de a schelălăi când vede un câine!), am schimbat traseul obișnuit și am revenit acasă prin altă parte.

În fața magazinului ”din colț”, ”Non-Stop”, acela care mă asasina cu colindele lui Hrușcă, date la maxim, cu o lună înainte de fiecare Crăciun, mă oprește o țigancă (dacă Eliade poate spune asa, eu de ce nu aș spune?) între două vârste. Am crezut că vrea bani, acolo, pe treptele de la ”Non-Stop”, era locul în care ei spărgeau semințe în fiecare seară de vară. Erau mai multe, dar ea a insistat, a venit după mine, Bebe a început să latre, m-am oprit să văd ce vrea.

”Nu am bani la mine!” îi spun, anticipând întrebarea ei, și chiar nu aveam! ”Nu e ASTA!”, îmi spune. ”Atunci, ce e?”

”Știi, zice ea, eu sunt cea căreia tu i-ai dat NIȘTE GHETE! Chiar nu-ți amintești de mine?”

”Nu, îi răspund, aceea era foarte în vârstă și dumneata nu ești așa!” ”M-am făcut bine!”, îmi răspunde. ”Eram disperată, fata mea mi-a luat nepoții și eram disperată! Mi-au dat medicamente, dar degeaba!” ”Acum sunt bine! Vreau să-ți mulțumesc pentru ghete!

…Nu ai o țigară?”

Notă: Acest articol, dintr-o serie care va fi curând publicabilă, se vrea un MANIFEST IMPOTRIVA XENOFOBIEI care, din păcate, a cuprins nu numai Estul Europei, ci întreaga Europă!

Mulțumesc, Radu Mihai Iani pentru ilustrație! Sursa: https://www.facebook.com/radu.iani?fref=ts

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s