Singurătatea singurătăților

· de · în ...ar fi comice, de n-ar fi triste, Uncategorized. ·

Privind arta lui Felix Reyes pe care l-am descoperit întîmplător pe net, mă simt datoare să transmit vibrația aproape ocultă pe care sculptura sa mi-o produce.

Deși spectaculoasa sculptură se numește ”Solidaritate”, eu cred că, privită ALTFEL, ea s-ar putea numi ”Singurătate”…

Există, incontestabil măcar DOUĂ modalități de a accepta lucrurile. Desigur, reducând la absurd, dar absurdul face parte din noi…
Niciodată nu trebuie să privim DOAR DINTR-O SINGURĂ PERSPECTIVĂ! să acceptăm de bună doar O SINGURĂ opinie, să urmăm frenetic doar UN SINGUR adevăr.
Dându-ne liberul arbitru, Divinitatea ne-a dat, de fapt, cea mai mare povară. A privi, a înțelege, a gândi complex.
De pildă, acestă sculptură unora li se va părea că e un grup strâns unit, compact, SOLIDAR. Un grup cu unitate de opțiuni, de idei, un grup de invidiat PENTRU CĂ SUNT CU TOȚII DE ACEEAȘI CULOARE, merg ori se îndreaptă ușor către ACELAȘI ideal, se apără de ACELAȘI DUȘMAN (necesitatea umbrelelor!), și, mai mult, au ACEEAȘI expresie, voalată, e drept, bizară, te simți așa cum, așteptând trenul într-o gară, nu te mai uiți în tine sau într-o revistă, ci te preocupă imaginea celor care, ca și tine așteaptă același tren…
Și totuși…
E chiar bine ce face grupul acesta? E chiar ce trebuie să facă? Ce impresie degajă oare, afară de aceea de stranietate?
Umbrela e pentru fiecare sau pentru doi… umbrela apără de Răul personal ori de Răul aproapelui. Atât. Fiecare cu Răul , cu umbrela, cu pedeapsa lui. Fiecare e răspunzător pentru alegerea lui. Nimeni nu poate plăti pentru alegerea mea, nici eu nu pot plăti pentru a ta, decât…zic unii, dacă e o ”karma colectivă”: scuză penibilă! Karma colectivă o fi fiind valabilă, dar nu are forță dacă nu ti-o asumi INDIVIDUAL. Abia atunci pedeapsa colectivă e cu adevărat înfricoșătoare. Doar asumată. Identitatea membrilor grupului nu e vizibilă. Ei se aseamănă pentru că au același țel…
Răul lor personal se varsă în Răul general.

Privită de la mare distanță, opțiunea lor are valențe poetice. Ce umbrelă perfectă ar fi acesta… dacă, vorba poetului, nu ar avea un colț ciobit!
Dincolo de frumuseţea ASEMĂNĂRII, se citeşte însă haosul lipsei de identitate! E partea cealaltă a paharului. E înfricoşătoarea LIPSĂ. Turmele merg, evident, CĂTRE CEVA. Dar cine poate şti ce se desfăşoară în faţa lor??? NICI ELE NU ŞTIU! Tocmai aceasta e vraja istoriei: faptul că, la un moment dat, deşi toate datele concură, apare neprevăzutul, karma colectivă, nenorocirea.
Rareori, în istoria noastră au fost momente cu adevărat aurorale. Asta e drama noastră, KARMA! Am stat, ca popor, de cele mai dese ori, la cheremul unor şmecheri, unor venoşi, unor cretini. Aşa a vrut Creatorul, să ne încerce. Poate că cel mai ingenios test e acela al Orbirii… Eşti Orb şi totuşi crezi că vezi, nu te vaieţi de orbirea ta! Câtă singurătate!
Şi spre ce se poate merge, de fapt? Aşa, în turmă?
SPRE CE S-A MAI MERS, întotdeuna spre ce s-a mai mers, asta e regula, asta e legea, indiferent cine pe cine alege!

8 răspunsuri la „Singurătatea singurătăților”

  1. Foarte interesante lucrari ! … meditam asupra elementului repetativ : umbrela.

    Incerc sa-i gasesc o interpretare care sa tina de latura psihologica a individului.

    Voi reveni.

  2. Da, umbrela e un element securizant. Un fel de uter. Confera siguranta, dar si ascunde. Te astept.

  3. Sunt emotionata cand pasesc in paginile acestui blog ca si in ale distinsului dumneavoastra sot. E o emotie atat de aproape de centrul pur incat explodeaza in multe cuvinte ce se intorc in interior.
    Va multumesc pentru clipa de ragaz a privirii si ca existati.

    ps. mi-as dori sa-mi permit o comunicare la persoana intaia fiindca intre noi nu exista un interval de o generatie 🙂
    Cu drag,
    Gabi

  4. Draga Gabi, pers. a II a e si preferata mea in comunicare. Iti multumesc pentru vizita si sotul meu ar fi mai mult decat onorat sa-i comentezi postarile.
    Mai multa lume mi-a spus ca nu ”indrazneste” sa comenteze pe blogurile acestea si ma surprinde! Am fi incantati sa lasati deoparte orice inhibitie, blogurile ”vorbesc”, ele nu doar SE COMUNICA, CI si COMUNICA!
    Cu prietenie!

  6. Revin cu oarece intirziere.
    Ma gindeam ca umbrela ar mai putea primi o interpretare : fuga de responsabilitate.
    Fuga de responsabilitate si camuflarea egoismului.

    Daca interpretarea mea e pertinenta sau nu? … nu stiu.
    Ramine sa aflu de la altii :).

    Duminica placuta.

  7. Fuga, da, poate… Poate ca e un fel de suficienta… sunt sub umbrela mea, deci ACOPERITA! In sensul dat de tine…

  8. Identitate, alteritate, singurătate… Societatea e un fel de întovărăşire voluntară pentru a ne face singurătatea suportabilă. E multă dramă în singurătatea umană… Dar alienarea? Ce poate fi mai dramatic decât individul care nu se mai regăseşte pe sine nici în căldura amintirilor, nici în numele scris sau strigat? Siluete fără urechi, fără ochi fără identitate… fără scop. Ni se pare mereu (cam la fiecare deceniu) că am descoperit pentru ce trăim şi, totuşi, răspunsul e mereu altul… Familia e altarul sacrificării de sine. E cam singurul loc (în afară de artă) unde sacrificiu personal nu e nici condiţionat, nici măsurat, nici ridiculizat. Altfel ne îndreptăm inexplicabil, cu toţii, destul de orbi, destul de surzi, destul de insignifianţi, spre un „Galapagos” al rasei, până la următorul deluviu universal…

Lasă un comentariu