Am intrat să-i duc un ceai. Nu mai putea să-și facă nimic, îi scăpau lucrurile din mână și asta mi-a amintit de mama (spre final, nici ea nu mai putea decât să se miște până la baie și înapoi. Urâtă e bătrânețea, îmi spunea, de s-ar termina odată!).
Denise însă era din cu totul altă lume: o lume în care lupți până la capăt, ceea ce mie mi se părea inutil și nițel absurd. Adică, din moment ce ai terminat partitura, lași pianul să se odihnească puțin, atingi ușor clapele și le săruți cu vârful degetelor, apoi te înclini și pleci.
Ea însă nu era așa. Ea nu voia să plece decât până la căminul de bătrâni, acela modernizat de curând. Aștepta doar să se facă un loc, mi-a spus zâmbind complice, adică, înțelegi tu, să …moară careva! Avea un surâs frumos și stenic, genul de persoană care-ți dă forță, chiar dacă nu și-a propus neapărat asta.
Așează-te, mi-a spus, știind că sunt mereu pe fugă, am să-ți spun ceva. Poate ai să râzi, dar eu, adineaori am avut un fel de închipuire, comme un rêve, dar nu era un vis, însă părea atât de real: parcă eram așezată chiar aici, unde sunt acum și parcă erau alături de mine mama și soțul meu și eu le vorbeam, așa cum vorbim acum noi două, și ei îmi povesteau lucruri… Apoi am întors capul să văd cât e ceasul și brusc nu mai era nimeni! Tu ce crezi că este? Eu nu cred mare lucru, am încercat s-o liniștesc, e normal, când ești singur, să ațipești preț de câteva clipe și să visezi, apoi să te trezești brusc din vis, ca un somnambul pe acoperișul vieții lui…
A zâmbit ca un copil, dar era clar că nu reușesc să o păcălesc.
Am lăsat-o să se odihnească.
Denise s-a stins nu mult după aceea și cred că acum a reluat firul poveștii, cu dispăruții ei dragi, din locul în care eu o întrerupsesem.
Elenaagachi's Weblog 
Imi pare bine sa te regasesc, chiar daca cu o poveste trista.
Citind ce-ai scris ma intrebam de ce ne atasam, uneori instantaneu, de oameni cu care nu avem in comun nici limba vorbita, nici religia, nici varsta si nici macar o marunta pasiune comuna …