Fotografiile lui Radu Mihai Iani au o textură umană de netăgăduit. Un renascentist fără frondă, conștient de menirea lui, un visător ”universal” despre care se poate spune ca nu putem noi cuprinde cât poate el fotografia. I-am urmărit creațiile, așa cum îndeobște vrei să adaști lângă un prieten, să-l vezi lucrând, să te impregnezi de zborul Îngerului.
Pe Radu l-am cunoscut într-o fugară venire la Bruxelles, atât de fugară, că nici nu am realizat când am băut cafeaua de ”la revedere”! Nu neg că îl pusesem sub lupă mai de mult și, cu o curiozitate de copil, așteptam să-l văd lucrând. 
Artiștii fotografi par mereu grăbiți, mereu puși să prindă cea mai bună imagine. Nu e cazul cu cei foarte experimentați. Ca și poeților, lor le vine inspirația sau nu. Li se întâmplă să vadă lucruri care pe noi, oamenii comuni, ne ridică la ceruri. Ei sunt impasibili. Apoi, dintr-o dată, fără nicio pregătire, încep să vibreze, cred că acesta este cuvântul, și nu-i mai poți lua de la subiectul lor. Îngerul s-a arătat! 
Cu Radu nu a fost altfel. ”Citindu-i” fotografiile, am realizat că inspirația lui vibrează mai cu seamă în prezența elementului ”om”! Omul, acest subiect imperfect! Omul, cu toate complexele lui, cu urcușul și căderile lui. Omul, cu frumusețea lui indescriptibilă, chiar și în urâțenie!! 
Radu Mihai Iani e un citadin. Nu-l vei vedea tresărind la priveliști campestre decât dacă e vorba de vreun circ uman în preajmă. Tot ce ține de om este prezent în fotografiile acestea, un umor fin și o dezarmantă sinceritate devin norme ale studiului creator. Nu e peisagist, nu e anatomist. E interpret de univers uman, în șubreda lui splendoare. 
Tematica venetă, de pildă. Mulți s-ar fi cantonat pe romanticul acvatic. Nu neapărat și Radu! El vede reacțiile oamenilor de pe vas, nu se uită neapărat la peisaj. Câtă răbdare, ce fin psiholog! 
Socialul este o provocare pentru artist. Nici nu știi dacă ce vezi trebuie să te amuze sau să te înspăimânte. Așa că lasă privitorului misiunea și artistul doar , vorba lui Caragiale, ”simte enorm” și vede monstruos. Nu e decât ironie și bună dispoziție, dar cât de adânc sondează! 
În toate fotografiile lui Radu, inocenții sunt protejați, așa cum e și firesc să fie într-o lume civilizată. Copiii și animalele aciuate lângă sufletul generos sunt subiecte cu o disponibilitate infinită. 
Toate imaginile degajă o atmosferă stranie, dată de bogata paletă de griuri și de alb-negru, iar colorul însuși e atât de estompat, încât el nu pare decât un gri mai vioi. 
Umaniștii prin asta excelează: prin dragostea față de subiectul ”om”. E o dragoste greu descifrabilă, pentru că mai degrabă ne iubim pe noi înșine decât pe celălalt. Artiștii au acestă empatie generoasă! 
© Elena Agachi, Bruxelles, mai, 2015 Sursă foto: radu.iani?fref=photo
Elenaagachi's Weblog 