Bădiliţă, traducătorul

Noul Testament, Evanghelia după Ioan, Curtea veche, 2010

Misia traducătorului şi a exegetului e cu siguranţă revelatoare şi altoindă, dacă mi se permite această formulare. Altoi nobil pe substanţa cuvântului dat şi creaţia poate să-şi înceapă mersul prin lume şi prin lumi. Ceva din seva de Creator a lui Bădiliţă se transmite traducătorului; nu e numai exerciţiul savant al limbii de la Începuturi, nu e numai mecanismul de oţel al gramaticii, nu e numai studiul variantelor, al celorlalte traduceri care contează; e toate acestea şi încă ceva: e cuvântul revelat, logosul ca şi intrare în matricea creaţiei: numai un creator, un obişnuit al cuvântului poate să perceapă fineţea mesajului şi, deopotrivă, sonoritatea fiecărei litere, muzica ei intimă.
Aşa cum Evanghelia după Ioan dă seamă despre „încarnarea logosului în istorie” (şi, prin urmare, în persoana lui Iisus), traducătorul dă seamă despre trecerea în istorie a fiinţei eterne a Cuvântului sacru. Distanţa dintre „la început” şi „întru început” ţine de opţiunea unei generaţii, a unei generaţii care rescrie aceeaşi Evanghelie, după „asemănarea sa cu Dumnezeu” (Nodul gordian). Ca şi evanghelistul care CONTEMPLĂ logosul în veşnicul preexistent („cuvântul suveran al evangheliei sale fiind „a vedea”, dincolo chiar de vizibil, a străpunge …ca vulturul ce-i va fi lui Ioan emblemă, opacitatea celor văzute pentru a pătrunde până la ceea ce nu e încă văzut, dar a face cu putinţă vizibilul întreg” – Andre Scrima, Comentariu la Evanghelia după Ioan, Humanitas, 2003, p. 13), traducătorul VEDE dincolo de învelişul sonor al lumii cuvântului: logos creator, revelator, înfăptuitor.

Nu cred că exagerez dacă spun că Bădiliţă îşi asumă cu o trăire extremă acest rol, de exeget şi traducător întru creaţie.

(Foto : Liliana Grecu – lansare carte, 27 martie, 2010, Botoşani, Sala de marmură a Teatrului „M. Eminescu”)