Jurnalul lui Gabriel Amarandei este expresia eului celui adânc în lupta lui terapeutică, zilnică, cu lumea, ipostaziat când la persoana I, când la a III a, când la genericul, spiențial, ”tu”, niciodată liniștit, niciodată mulțumit decât,poate, de logos și de formele acestuia, arhitectonic săpate în ființa pământeană. E un puzzle uriaș, cantitativ, și un instrument de (auto) cunoaștere, admirabil scris, fără să se simtă acea oboseală a frazei, atât de evidentă uneori la unii, chiar și la o lectură neatentă.
In acest imens puzzle, eul profund își construiește o schemă existențială anume, ușor de detectat, pentru că e vizibilă în aproape fiecare notație. Căutarea înțelegătoare (cum ar spune Blaga) și iubirea cred că ar fi cele două teme mari ale jurnalului. Dacă prima este evidentă și tipică pentru stilul diaristic, cealaltă este nota particulară a acestui eu, modul în care el se manifestă, mesajul pe care il aruncă în lume. EU vreau/caut/pot să IUBESC reiese din fiecare pagină aproape. Chiar și bogatul instrumentar al citatelor (evident, este și un jurnal de lectură) motivează această atotcotropitoare temă.
Eul înțelegător, eul adânc, e o pasăre rotitoare desupra unui cuib in care a mai rămas doar pustiul. ”Eu ce trebuie să fac?”, se întreabă autorul, impunându-și ”o anumită prudență în folosirea cuvintelor” , ”pedagogie proprie”, mai adaugă, ghid de pătrundere dar și de respingere a vreunui neavenit, care ar pricepe strâmb, ca într-o oglindă de bâlci. Momentele ”de grație” nu sunt eterne, ci ”prăpăstii în care cade sufletul”, de aceea ele trebuie explorate și duse în pagină, poate că ”viața descifrată astfel” va fi mai durabilă decât altele, mai plină de sens.
Eul adânc e preocupat de raportarea la ceilalti, la alteritate: ”Am cunoscut ființe capabile să hoinărească toată noaptea, pe străzi, pe dealuri, prin păduri, întrebând pe trecători-cum de nu mă recunoști? Ce influență aș putea avea asupra unei ființe decise întotdeauna să facă imposibilul? Pe acestea nu le poti citi, decât când le dau, în sfârșit, lacrimile…” [1]
Confruntarea cu limita și cu percepția proprie asupra alterului, indelungatul efort de apreciere și, în cele din urmă, de acceptare, sunt expresii firești ale cunoașterii înțelegătoare.
Ori, Gabriel Amarandei poate fi judecat si acuzat de inteligență si suspectat de talent în zarea Cunoașterii.
©Elena Agachi
Foto source: https://www.facebook.com/puncte.jurnalalternativ?fref=ts
[1] Gabriel Amarandei, Puncte. Jurnal alternativ, Ed. Junimea, Iași, pp. 108-109.
Elenaagachi's Weblog 