Am avut azi o revelaţie. Trebăluind eu cu florile mele de prin casă (nu ştiu de ce doar duminica am nevoie şi grijă de ele…) mi-am amintit dintr-o dată de MARELE ORB… Scriam despre el ACUM UN AN. Tot atît este de cînd am început acest blog, acum poate prea încărcat, poate obositor…Am adunat însă prieteni, am recuperat frumoase clipe, am reconstituit trecutul din crîmpeie… Dar să revin la Marele Orb… Ironia face ca, după cîteva luni de la bizara întîlnire cu el, să se fi îmbolnăvit Jar.
Jar a plecat în martie, 2008. A plecat alergînd cu urechile în vînt spre CELE ZĂRI…
Serafică şi blîndă, în august a alunecat şi mama…
Atunci m-am gîndit la ANUBIS…
La marele zeu egiptean cu cap de cîine… Şi asocierea cu Marele Orb a fost firească. Dar dacă el, frumosul şi uriaşul cîine negru nu a fost decît o zeitate, un Anubis, un vestitor al Morţii, un Călăuzitor al sufletelor celor care se pregătesc să moară, al celor duşi deja, pe jumătate??? Nimeni nu l-a mai văzut… Nici noi, deşi am mers să-l căutăm iar, şi să-l hrănim… Nici elevii mei, cărora le-am istorisit ciudata apariţie… Zeul a venit să ne anunţe, doar noi nu am ştiut să-l vedem…
Căci iată ce profetice cuvinte scriam atunci, mi-e aproape frică să le reproduc, dar o fac, e tare ciudat cum gura vorbeşte fără noi, de multe ori…
„Atunci (…) a apărut el, Marele Orb!
Era învăluit în ceaţă, statuie neagră al cărei soclu nu se mai zărea, maiestuos, dramatic, cu capul sculptat în noapte sfidînd umanitatea care l-a condamnat. Capul lui masiv nu se ploconea. Murea de foame, dar nu cerşea; crăpa de sete, dar nu plîngea, nici cel mai mic gest nu lăsa să se vadă că îi urăşte profund pe oamenii care l-au lăsat să moară în pădure. Avea blana tăiată de crengile uscate şi de bici. Avea albul ochilor demn. Nu mai vedea, dar înţelegea. În mintea lui de cîine totul era clar: drumul, el era greşit! Mirosul lui, încă viu, i-a spus să nu se teamă. Numai piele şi os mai era trupul lui, numai esenţe.
Atunci s-a apropiat şi i-am întins mîna. A mirosit şi a înţeles. Pericolul e în altă parte, nu acum, nu aici, nu încă…”
Exact ca în teoriile lui Mircea Eliade despre irecognoscibilitatea miracolului… Miracolul ne înconjoară, Sacrul e pretutindeni, în jurul nostru, în noi… Doar noi suntem Orbi, doar noi nu-l putem (re)cunoaşte…
Elenaagachi's Weblog 
Andreea, mi-am amintit ceva. Mai întâi, să adaug că în „iconografia” lui Anubis pare determinant faptul că zeul, câinele de deşert în stare de supremă atenţie, cu urechile hipertrofiate, are în jurul gâtului o zgardă cu puteri magice… Cu toţii, eram noi şi Andra, am observat atunci legătura ciudată din jurul gâtului Marelui câine, apărut, nu întâmplător, e şi aici o marcă ritualică, printre ceţuri şi întuneric la o răscruce de drumuri (unul circulat, luminat de faruri, celălalt lăturalnic, obscur). În jurul gâtului acelui mesager nu era un lanţ, nu o zgardă de firmă al unui stăpân plin de fiţe, ci o funie de cânepă groasă, noduroasă, arhaică, nu mai văzusem demult astfel de frânghie, şi dacă în copilărie nu aş fi trăit ca într-un muzeu etnografic, nici nu aş fi ştiut ce e, atât de „irecognoscibilă” părea… Ne-am mirat şi ne-am explicat atunci, încercând să înţelegem ce e cu acel câine neobişnuit, cu faţa brăzdată de cute adânci ca ale unui şaman (mă fascinau, când eram mic, feţele bătrânilor indieni din filme, gravi, extatici), că acea legătură arăta că a scăpat de la o stână, numai acolo se mai puteau găsi astfel de împletituri… De fapt după semnul acela ar fi trebuit să-l recunoaştem, dacă ne-am fi amintit la timp mai multe. Nu recunoaştem mesajele pentru că nu ne e dat să ne amintim „la timp” !