Plouă pe ţara asta tăcută şi tot mai lipsită de umor. Nici măcar „rromii” din centrul vechi, acum în restaurare, nici măcar ei, cu ţipetele plozilor şi ale chivuţelor isterizate de vreun bulibaşă beat, nu mă mai enervează. Manele plângăcioase izvorăsc din portierele masinilor aduse din occident, până şi cimitirele gem de manele, să audă şi răposaţii ultimile tendinţe.
Ce-ţi mai rămâne de făcut atunci când totul e sortit golului? Ne mai trage Dumnezeu de mânecă şi ne mai pocneşte câte o viitură, dar în zadar. Nu învaţă nimeni absolut nimic… Fibra delăsării şi a disperării se întinde cu fiecare zi, românii nu mai reuşesc să se adune, să se recunoască, să se lecuiască şi, de fapt, programul tuturor liderilor de până acum acesta a fost: să-i pocnim cu ignoranţa, să-i aranjăm cu o imensă doză de confuzie, să-i subnutrim şi să tragem, mai apoi, de viaţa lor, ca de o gumă, într-un număr de acrobaţie. Cândva, pe când citeam din Cioran despre noi înşine, mi s-a părut că e crud, nedrept, chiţibuşar, cum îl ştim pe Cioran. Mă înşelam, desigur…
Uneori am impresia că tot ce noi am învăţat la istorie şi mai învaţă copiii noştri nu e decât o nuvelă ieftină, scrisă de un scolar care promitea, dar nu mai promite nimic… zeci de ani am fost prinşi în scenarii despre noi înşine, despre cât de viteji suntem şi despre cât de mare scofală am făcut noi, pe toate fronturile… Despre cum am murit ca proştii peste tot, despre cum murim încă. Despre mari personalităţi pe care nu le-a luat nimeni în seamă, şi care s-au nemurit construind biserici…Bravo lor…
Despre suntetul acesta sec şi fals al Destinului nostru, acela de a nu mai avea un destin, acela de a accepta scenarii second hand.
Arca e pregătită, dar Noe încă nu s-a născut…
Imagine:Hieronymus Bosch. Noah’s Ark on Mount Ararat
Elenaagachi's Weblog 
Scrii din ce in ce mai mult despre politica.
Partea asta urita a realitatii nu ar trebui sa te faca sa uiti ca mai exista si parti frumoase : arta, literatura, muzica, natura …
Astept si astfel de postari …
Scriu, cu toate acestea, prea putin despre ce e aici…TRAIESC PREA MULT! E parjol si e greu de respirat! refugiul in arta e un lux pe care nu stiu daca mi-l mai pot permite! Asta…
Cred ca ar trebui sa incercam sa judecam mai putin si sa traim mai mult. Sa vedem si ce e frumos in jurul nostru, nu doar ce ne deranjeaza. E adevarat ca e din ce in ce mai greu, dar nu imposbil. In plus, daca ne pierdem speranta si in ce mai avem inca, nu am mai avea la ce sa renuntam.
Pingback: Reportaj « Dumitru Agachi’s Weblog·
Sigur, Cony, nu te impiedica nimeni sa judeci mai putin…
Frate, traieste tu, daca vrei! (Blaga)
Ne vaduvesc de suflet, de speranta, de arta/cultura, in fond… 😦
Lumea aceea secreta, in care ma refugiam si eu, are deja „peretii” prea subtiri, nu ma mai poate proteja de realitate – banuiesc ca li se intampla si altora… 😦
Corina, ai dreptate!
Azi am sa plec la Dorohoi, sa ajut o copila sinistrata si am sa aduc impresii pentru voi…azi traiesc, nu gandesc… Am sa gandesc mai pe seara!
ce e si cu momentele acestea … si da poate de cele mai multe ori gandim prea mult si uitam sa si actionam dar mai ales sa alegem sa traim asa cum putem si stim mai bine.
Solutia este la noi si normal ca nu este chiar asa de unsor uneori mai ales cand privim in jur si vedem ce vedem dar asata nu insemna ca tre sa renuntam la „lupta” si sa ramanem in indiferenta.
Fiecare trebui sa incerce sa isi aduca contributia si aportul in societate si daca cineva lasa o sticla de cola langa o banca intr-un parculet de langa primarie mie nu imi este rusine sa o iau si sa o pun intr-un cos de gunoi la 5 m distanta.
asa e – ca tara parca nu prea mai avem sens.
Sub terte interese ce ne manipuleaza slabiciunile, orbecaim cu amaru-n gura si neindraznind sa-l scuipam il inghitim uitandu-ne spre cer, convinsi fiind ca blitzul vreunui trasnet ne-a imortalizat nodul din gat.