20 de ani de coșmar (Cristian Bădiliță)

Sub ochii îngerilor Revoluţiei

”La douăzeci de ani de la o revoluţie anticomunistă
românii au datoria să aleagă, în sfârşit, un preşedinte necomunist

Istoria recentă a României are toate ingredientele unui coşmar. Peste puţină vreme se împlinesc douăzeci de ani (douăzeci de ani, incredibil!) de la căderea comunismului, iar noi tot cu un preşedinte comunist înotăm prin mocirla tranziţiei. Tranziţie sub Ceauşescu (dinspre „societatea burghezo-moşierească” spre „paradisul roşu”), tranziţie sub Iliescu, tranziţie sub Băsescu. Iar în interiorul tranziţiei, tranziţia Emil Constantinescu, paranteză fără nici o consecinţă pentru ţară.
E limpede ca lumina zilei că dintre toţi candidaţii de acum singurul care încarnează valorile şi spiritul Revoluţiei din 1989 e Crin Antonescu. Nu ştiu cine-i organizează campania electorală, nu am timp să-i urmăresc strategia şi discursurile. Din biografia şi prestaţia lui reies două lucruri capitale: 1) n-a fost nici măcar membru PCR; 2) „calcă” a şef de stat. Pe lângă naturaleţea simpatică şi acurateţea discursului, Antonescu mai are şi dârzenia necesară bătăliilor de cursă lungă. Va fi trecut şi prin Piaţa Universităţii, în primăvara lui 1990. Cu siguranţă, altfel de unde să-mi fie chipul lui atât de vechi-familiar? Chipurile întâlnite acolo nu se uită niciodată.
Mă încăpăţânez să cred că în spatele lui nu se află nici un grup de arivişti interesaţi. Deşi nu sunt liberal (nici republican) îl creditez şi pentru că a ştiut să pună la punct grupul fanfaronilor Popescu-Tăriceanu, Vosganian, Iorgulescu et comp. Dacă nu va fi ales preşedinte românii vor demonstra, o dată în plus, că nu le pasă nici de propria lor soartă, nici de soarta copiilor lor. La douăzeci de ani (aniversare nobilă, pretenţioasă!) de la o Revoluţie care a făcut sute de morţi nevinovaţi trebuie să ne luăm revanşa cum se cuvine şi să alegem primul preşedinte necomunist. Să întoarcem pagina o dată pentru totdeauna. Cine a condamnat regimul „criminal şi nelegitim”? Un comunist. Un produs tipic şi un susţinător asiduu al „sistemului ticăloşit”. Un comunist devenit peste noapte „anti”. O batjocură la adresa milioanelor de morţi, întemniţaţi, bătuţi, anchetaţi, torturaţi fizic şi psihic, înfometaţi vreme de cincizeci de ani în România. O batjocură la adresa celor care ne-au dăruit, practic, libertatea, libertatea de a vota pentru demnitate.
Sunt conştient că această fărâmă de text nu va înclina balanţa spre bunul simţ în nici o circumscripţie electorală. Sunt conştient că scriu şi că vorbesc aproape în pustiu de douăzeci de ani. Dar până la urmă, îmi spun, singura datorie pe care o am e faţă de martirii Revoluţiei şi ai Pieţei Universităţii. Faţă de aceşti „cetăţeni de onoare” ai Adevăratei Românii. Dacă fiecare persoană care va intra în cabina de votare îşi va aminti măcar o secundă pentru cine votează, dacă pentru o secundă retina ei va fi traversată de lungul şir de martiri care i-a dăruit acest drept de vot, atunci nu va avea cum să aleagă prost. Numai dacă e de rea credinţă. Vor alege intenţionat prost intelectualii lui Băsescu şi, neintenţionat, gogomanii lui Geoană. Votaţi aşadar! Sub ochii blânzi ai îngerilor Revoluţiei.”

Cristian Bădiliţă
Paris, 14 noiembrie 2009
(anul 20 de la Eliberare)

Secția 86

Pentru că nu am buletin de Bt, m-am așezat cuminte la coadă, în gară, la Secția 86.
Rândul era la fel ca dimineață… 40-50 de persoane. Dimineață am renunțat, cu speranța că va fi mai liber spre seară. Nu a fost așa. Am privit cu atenție coada… cei mai mulți erau tineri, cupluri, câțiva maturi, câteva pensionare… lume cuminte, dar înverșunată. Vorbeau pe tăcute despre deșănțarea de la tv cu microbuzele… O fi propagandă și asta, mă gândeam, înciudată că m-am lăsat convinsă de imaginile televiziunilor ”mogulilor”… oi fi fiind în eroare… Apoi, în fața mea, un domn destul de visceral, a început a vorbi la telefonul mobil… am ciulit urechile, amuzată de postura detectivistică. ”Da, nu e bine, zicea, spune-i șefului că aici e liniște, să mai trimită niște microbuze!” am crezut că glumește, apoi am privit în jur. O doamnă blondă zâmbea cu subînțeles. ”Da, mai, trimite 2-3 microbuze acum!” spunea tovarășul politruc. Atunci doamna blondă a zis cu amărăciune: ”Ciudat. stăm aici în gară și nu vine niciun tren…” ”Taci, tu, a repezit-o soțul ei, vezi că faci campanie și vin ăștia să te întrebe!”
Am intrat la vot și am fost împinsă pe un scaun. Nu, că să stau cu fața, să mă vadă camera de luat vederi…! Am dat 2 declarații pe proprie răspundere că nu am mai votat în altă parte, apoi am intrat în una din cele DOUĂ cabine. A trebuit să pun votul în urnă, cu fața către webcam…
Ieșind, am tras cu putere aer în piept…încă mai putem vota, mi-am zis, și, din susul șinelor au apărut 3 beculețe ca de pom de Crăciun… Apoi a urmat un șuier prelung… se ivise, totuși, UN TREN…
(reproduction of ”Train at Night” c.1890, a painting by Lionel Walden)
Notă: tot ce am scris aici e REAL, nu e nimic imaginar!

Penibil!

Doar trăim, nu? în țara lui Băsescu și, desigur, NIMIC NU NE MAI MIRĂ!
Nu ne miră, de pildă, uriașul aparat politic pus la dispoziția Partidului …beeep pentru ca el (partidul, …? Romania?) să intre în turul 2. Toată țara E PLINĂ DE MICROBUZE!!! Ce frumos! Votul la români are această caracteristică…microbuzistică.
Îmi amintesc, eram studenți , sub Ceaușescu, și trebuia să fim la vot la ora 7 dimineața…
Ca să se raporteze că, până la ora amiezii, tot poporul a votat! Cu el, desigur!
Acum însă e un pic diferit. Acum voturile SE CUMPĂRĂ! Măcar ȘTIM unde sunt banii noștri, și, în fine FERICIȚI SUNTEM CĂ I-AU LUAT NIȘTE OAMENI SĂRMANI, CARE, PENTRU 20 DE LEI SAU PENTRU 50 DE LEI S-AU DUS CU MICROBUZUL ȘI AU STAT LA O COADĂ DE 4-5 ORE…
Mi-era frică să nu se piardă! Dar acum, că-i știu pe mâini bune, mă duc CU PLĂCERE ÎN CONCEDIUL FĂRĂ PLATĂ DE DINAINTE DE SARBATORILE CRACIUNULUI! Noroc că s-au dus la niște nevoiași!
Până la urmă recunosc: E BINE ÎN ȚARA LUI BĂSESCU! Și ”trăim bine” cu toții!
Pentru cei tineri, câteva afișe care exprimă o MENTALITATE!
Iată, de pildă…O ZI DE NEUITAT!

…și ce aripi frumoase!

HAI, TINERE, IEȘI LA VOT!!! NU VREI SĂ TRĂIEȘTI ASTA!!!!

UN VOT ISTORIC

(pictură de Corneliu Vasilescu)
…haideți la vot, oameni buni!

De la o ”epocă” la alta!

Trecerea s-a făcut, ca orice trecere pe la noi, cu SÂNGE, cu mult sânge tânăr, cu zgomot, fără foșnete de catifea, cum a fost pe la alții…

(morții Timișoarei)
… pe sicriile lor s-a cocoțat românul cum a putut.
Mai procurându-și un certificat de ”revoluționar”, mai dând senzația unei democrații, mai votându-și ”aleșii” în Duminica Orbului…
Dacă ”epoca Iliescu” încă mai arăta așa:

(pictură de Sabin Bălașa)
…cu siguranță, epoca ”Băsescu” arată așa:

(pictură de Corneliu Vasilescu)
Concluzia???
În nici un caz, NU ERA MAI BINE INAINTE!!!! Nici acum nu e grozav de bine…ba chiar deloc nu e bine…
A propos…SUNT 20 DE ANI DE LA MORȚII TIMIȘOAREI ȘI DE LA MORȚII DIN BUCUREȘTI… morții nu mai au alegeri; ei au ales deja!

Înverșunări

(Fr. Goya)
Clocot și scrâșnete, vorbe grele și lovituri … țara asta e ca o poartă în care hoarde de barbari își tot îndeasă berbecii spargerii. Până la urmă va ceda, de unde atâta patimă autodestructivă? Din moment ce, oricum va ceda! A mai făcut-o și iarăși o va face! Cocoțate pe Crengile Puterii, stau să cadă, grele de atâta efort, rodiile destrăbălării. Câtă inconștiență îți trebuie să furi tot ce se poate fura din țara ta?? Câtă nepăsare să tot încerci, la soroace să-i prostești pe bieții oameni care nu sunt vinovați decât că s-au născut aici? În rest, poate că citesc mai mult decât alții, poate că știu și limbi străine, copiii lor poate că-s mai răsăriți și mai frumoși decât copiii altora… poate că-s plini de talent, poate că-s atinși de geniu, poate că uneori sunt chiar profunzi… sau poate că sunt doar niște omuleți care mor să bea o bere și să stea duminica să asculte muzică populară…
CU CE ȚI-AU GREȘIT DE-I PROSTEȘTI ÎNTR-UNA???? Care e marea lor vină și cât va să țină plata lor?
La ce-ți folosesc Crengile Puterii dacă, de acolo de sus, scuipi într-una spre cei care s-au așezat pe jos să te ajute pe tine să te cațeri??? Câtă cruzime îți trebuie să te lăfăi în mașinile tale de lux, să-ți cumperi fețe noi, ”inteligente” pentru copiii tăi care nu știu nici să articuleze, să-ți plimbi nevasta în zgardă prin fața camerelor de filmat, să zâmbești șmecher și să te bați pe umăr cu viitoarele tale victime?
Și, mai ales, după toate astea, după ce dai buzna în viața fiecăruia, după ce bagi mâinile adânc în toate buzunarele patriei, după ce-ți asmuți câinii spre toate ungherele posibile, după toată acestă inutilă și zemuindă mascaradă… la ce-ți mai folosesc înverșunările???

Băsescu dreamin’

În țara lui Băsescu toți bărbații au ochii albaștri
minunați
privirea dârză, cuprinzătoare,
rostuindă…
În țara aceea
pensionarii mor cu zilele-n mână , stând la coada de la ”compensate”, în timp ce
bugetarilor, dacă nu fură și dacă nu fac afaceri cu statul,
salariul le ajunge doar 3 zile, în tot acest timp
studenții mai răsăriți se calcă în picioare pentru o bursă în AFARĂ, de unde speră să nu se mai întoarcă, în timp ce
medicii iau șpagă doar ca să poată supraviețui, iar
profii universitari au mărit taxele pe examene, și-au îmbunătățit metoda tradițională de a-i lăsa pe studenți să copieze, în timp ce
bacalaureatul își schimbă în fiecare an metodologia și prețurile, iar
bebelușii sorții ard, uitați în incubatoare, în tot acest timp
intelectualii care se respectă fug pe capete, râzând la obșteasca glumă
conform căreia numai proștii mai rămân, în timp ce
Academia română nu are destule calculatoare și academicienii habar nu au să deschidă unul, iar
farmaciile măresc prețurile medicamentelor ca să dea o mână de ajutor
CURĂȚENIEI GLOBALE de suflete, în timp ce
țeparii de meserie, ”băieții isteți”, își mai trântesc câte o viloaie și câte o mașinoaie…
…în tot acest timp
Băsescu nu are, de fapt, nicio tangență cu țara lui,
el comandă afișe de cea mai bună calitate, în timp ce
salariile profesorilor stau înghețate și toți iau, la comandă, 8 zile de concediu fără plată,
el, sigur, nu are nicio vină,
banere uriașe îi arată chipul și băbuțele se miră
ce ochi albaștri minunați poate să aibă
și cât de mult se strufocă
pentru binele nostru
pentru sănătatea noastră,
pentru gloria patriei acesteia
din care, dacă ar putea,
toți ar pleca în scunda 2
ar pleca AFARĂ,
ar șterge bătrânii LOR la fund, ar șterge budele lor mirosind a levănțică,
ar crește copiii LOR
ar linge scuipatul LOR
ar vota de acolo
veșnic
pe singurul rămas
pe singurul care ne vrea binele…
pe Băsescu…

…

Pentru un zâmbet…

Crescuseră împreună…
Joaca lui era și joaca ei, plânsul lui avea o rezonanță ciudată și ea incepea să plângă. El era”băiatul”, cel care, asemeni unui frate mai mare trebuia să aibă grijă de ea… La o vreme el începu să îmbătrânescă… cei 7 ani ai ei erau de 7 ori 7 ani ai lui… ea era o tânără domnișoară și el era un biet moșulică cu mustăți albe, dar totuși atât de frumos îndrăgostit…

…într-o zi, cum se întâmplă, el se îmbolnăvi și muri...
Ea, ca o prințesă fără de noroc îl jeli și chiar în clipa aceea, a morții lui, simți că nu mai poate să zâmbească…
Lunile trecură în grabă și ea nu-și mai regăsea zâmbetul…până când…până când…

… de atunci ZÂMBETUL EI CRESCU, așa, ca vitejii din poveste…

..până ce se făcu un munte de iubire și se născu din el Făt Frumos!

…de acolo, dintre flori, el îi privea zâmbetul la fel de indrăgostit!!!

Acvaticul copleșitor

Apa nu-i era ostilă mereu, apa era o expresie a neputinței. Dar a neputinței fermecătoare, a dorului de creație, a mirării și a placentarei adăstări într-o stare pe care ar fi dorit-o eternă. Apa în care și din care se trăgea, verdele igrasios al pereților camerei, verdele închis al clorofilei din lac, verdele târziu al plicurilor nedesfăcute, stropii de ploaie și bălțile din fața casei, ceața din livadă și umedul prelins pe colțul de stâncă, apa verzuie din ceașca de ceai, în fine, ceasul pe care-l crezuse rezistent la umezeală și ale cărui limbi ticăiau într-o cloacă mică de apă, secundarul sprinten făcând vălurele nostime, ca un șarpe de apă, cu dungi roșii…
Apa îi părea, ca și Drumul, legată de Destin. Cesornicarul ghiduș îl încerca în fiece clipă, ba dăruindu-i câte o stare, ba activându-i câte un vis, ba sugerându-i câte o durere, ba amăgindu-l cu un strop de fericire, pentru ca, mai apoi, să-i poată admira cu voluptate reacțiile, când îl vedea încurcat printre semnele acvactice din spatele gândurilor.
Trase o carte din raftul plin de o pânză fină de mucegai și o deschise, inspirând mirosul de plumb umid al literelor…
”…Les sanglots longs/ Des violons/ De l’automne/ Blessent mon coeur/ D’une langueur/ Monotone.”
De undeva, din livada vecinilor se auzea clipocitul apocaliptic al tăcerii, acolo toate păsările se îmbolnăviseră într-o zi și trupurile lor fuseseră găsite în apă, de parcă ar fi zburat cu mirarea că aerul s-a făcut verde…”Tout suffocant/ Et blême, quand/ Sonne l’heure…”
Se cufundă în fotoliul de răchită care dădu semne de oboseală și încercă să-și aprindă o țigară, dar, din cauza umezelii filtrul se desprinse și rămase doar cu el între buze, într-o enervare caldă.
Își luă seama și se cufundă în lectură, ca și cum ar fi fost singur pe pământ și lectura și acvaticul ar fi fost ultima alegere, ca și cum marea împăcare cu sine ar fi început de acolo, ar fi început calm, în acordul sonor al apei, în amniosul ei matern cu miros de clorofilă strivită…Et je m’en vais
Au vent mauvais/ Qui m’emporte/Deçà, delà/Pareil à la/Feuille morte…

Vagabondul din stele

Actorul -eternul îndrăgostit de viață! Până la capăt, până la capăt…

(Ștefan Iordache)
Actorul, vagabondul din stele, cântărețul de aur al iluziei, cavalerul esențelor;

(Adrian Pintea)
actorul, bulgărele peste care Creatorul a suflat mai multă viață decât peste alți bulgări,

(Florian Pitiș)
actorul Frumusețea absolută, creatorul de vrajă,

(Gheorghe Dinica)
actorul care nu moare decât pe scenă, doar atunci…
care moare frumos, în aplauzele mulțimii,
altminteri, în noi
ACTORUL NU MOARE NICICÂND!