Scorpii
( Francisco de Goya, Capricii, imagine source:AICI)
Își aprinse o țigară și-și promise că se va lăsa de fumat de a doua zi. Era liniște și, în liniștea suspectă, auzea pașii sacadați ai monstrului de la II, probabil că-și pregătea un nou recital, de două zile domnea , sus, o liniște întreruptă doar de pașii riguroși, îi numărase, erau șapte pași de-a latul camerei, șapte pași înapoi, toată ziua și o bună parte din noapte.
În fond nu erau decât două băbătii vestejite, nu de vârstă, ci de isterie, două femei (oare fuseseră copile cândva?) care-l prinseseră ca într-o menghine, una, de la etajul II, celalată, de la parter, între ele, apartamentul lui, aproape distrus și de lighenele cu zoaie ale baborniței de la II, și de la cozile de mătură trântite în tavan, de la cea de la parter. Erau atât de nebune, încât oricine trecea pe stradă nu era demn , în ochii lor, decât de maxim dispreț, vedeau în toate femeile niște fufe și în toți bărbații niște scelerați, dar lumea le lăsase de mult în pace, îmbătrâneau violent și urât, trântind uși și făcând scandal, ca și cum ar fi deținut cheile tuturor sensurilor și lipsa lor de toleranță ar fi fost un mare merit, pentru care așteptau o eventuală medalie. Erau atât de ciudate, că se abonaseră amândouă la niște reviste de cartier și trimiteau, în fiecare zi, comentarii belicoase la redacție, uneori li se mai publicau, spre deliciul unora, care cumpărau revista doar ca să măsoare nivelul demenței celor două, nivel ce întrecuse cu mult norma general acceptată.
Nebuna de la II se îngrășase teribil și peruca ei blondă se strâmbase , aproape cădea, șuvițe albe ieșeau de sub cusătură, și, cum pășea ritmic, dădea impresia unui dulap care a prins viață, un dulap de a cărui ușă spânzura o perucă sinistră. Și-o imaginase de atâtea ori, în halatul ei movuliu și aruncat pe-un șold, cu picioarele de elefant , pășindu-i pe creier, cu vocea aceea dogită, înfigându-i-se în frunte, cu replicile pe care le auzea printre pereții subțiri și care ponegreau pe toți trecătorii; ar fi vrut să urce, într-o zi, să o sperie cu ceva, poate moare și mă lasă în pace, își spuse, numai că nu avu niciodată curajul să dea ochii cu ea, de fapt, cu niciuna din ele, ieșea noaptea, să nu fie văzut, deschidea ușa cu grijă și încuia pe jumătate, nu cumva să le provoace.
Ființa umană e capabilă de câtă monstruozitate vrei, își spuse, și adevărații nebuni nu sunt în spitale, ci respiră alături de noi, dar cine știe cât de puțin nebuni mai suntem și noi? Țigara avea un gust umed, de mucegai și-și promise, pentru a nu știu câta oară să se lase. Câte frustrări adunate și câte coșmaruri într-o minte bolnavă; de pildă, scorpia de la parter, uscată și de culoare cenușie : gâtul i se lungise, ca la femeile triburilor karene, stând așa, după perdea, uitându-se la tot ce mișcă, la toți trecătorii, în curțile vecinilor, până unde privirea ei putea avea acces. Câtă voluptate a uitatului peste gard, cu asta trebuie să te naști, își spuse, nicio mamă din lume nu cred că ar dori să aibă un asemenea monstru în casă, doar dacă, nu este ea însăși unul!
Își turnă ce mai rămăsese din ceaiul de aseară. Până la urmă se va întâmpla ceva, își spuse, pașii de sus nu încetară, ceea ce însemna că pericolul e aproape. Își trase o cămașă curată, își pieptănă părul care-i crescuse nepermis de mult, își dădu cu ultimul rest de Kölnisch Wasser (ce vremuri, ce vremuri!), doar doar o să facă vreo impresie bună. Tocmai când termină, auzi scările de pe hol zguduindu-se, ”dulapul” era pe cale să coboare și însuși acest fapt era un semn îngrozitor. Mai speră că o să treacă de ușa lui, la care nu bătuse vreodată decât ca să-l înjure, că se va duce la cumpărături sau la scorpia de jos, cu care tocmai se certase iar, poate se împacă, își spuse și o să pot dormi măcar o noapte. Aproape că încercă un sentiment bun la ideea că cele două se vor împăca, dar o bocănitură puternică în ușa lui îi risipi iluziile ca pe un stol de lilieci speriați de lumina crudă. Așadar nu mai putea evita. Trebuie să mă comport normal, își spuse, să pară că sunt calm, că nu am nimic de comentat, astfel se va enerva mai puțin.
Deschise dar nu larg, doar o mică fantă, nici nu scoase lănțugul de siguranță, poate scap doar cu o întrebare. Arătarea avea bigudiurile atârnând neglijent prin păr, capotul movuliu dezvelea indecent coapsa enormă și gura strâmbă de ură era rujată prost, cu o culoare sinistră. Își subție ochii, privindu-l, avea ceva din atitudinea unei vipere care iese la vânat, aproape că nu mai avea culoare, era totul, în ochii ei, un fel de strălucire de ură.
Legenda spune că, în tinerețe, fusese amanta Comandantului și că acesta, sătul, până la urmă, îi făcuse vânt, nu fără spectacol, căci amândoi erau prinși în tot felul de afaceri murdare. Ea rămăsese însă cu frustrarea că pierduse și era din speța celor care nu admit că pot să și piardă. Aștept o scrisoare, îi spuse, nu a lăsat-o poștașul la dumneata? Nnnu, îndrăzni, în niciun caz, eu nu primesc niciodată scrisori. Dar de ce nu primești, făcu ea, ce, ești sălbatic? Nu are cine să-mi scrie, spuse, și-și continuă gândul: oricum, nu e treaba ta dacă primesc ori ba, dacă are cine să-mi scrie sau nu. Sigur ești sălbatic, îi spuse, atunci asta este, îndrăzni: sunt sălbatic, rosti sec, ca și cum ar fi urmat eșafodul.
Scările se zdruncinară din nou, ea îi întoarse un spate ca o platoșă și, dintre umerii pătrățoși văzu foarte clar cum crescuseră două cioturi de aripi negre, cu gheare ascuțite și dure, care străpunseseră capotul movuliu și se arătau lumii în toată splendoarea lor apusă.
(Elena Agachi, fragment din culegerea de proză scurtă, pe care o pregătesc pentru tipar.)
Icoana de la Neamț
Unii spun că, cu cât te rogi mai mult, cu atât Dumnezeu te încearcă mai mult…nu știu. Dar am observat ceva: ICOANA de la Neamț are două PRIVIRI: una e cea de ”presă”, nostalgică și distantă, cea prinsă în nenumărate fotografii.
Cealaltă însă o văd numai cei care stau înaintea EI: în mănăstire fiind, în orice colț, EA te va privi PE TINE! Probabil că e un ”efect” de perspectivă, probabil că e cel mai simplu cu putință, admit. Dar ”perspectiva” e atât de valoroasă! E …cumva, diferența dintre a privi un original și o copie… (deep!!!).
Lucrarea e MINUNATĂ! Daca vreți ca EA să vă privească PE VOI, trebuie să mergeți să O vedeți!
Peisaje
În armonia ei din Începuturi, Natura era perfectă, ca și Omul. Treptat, s-a urâțit… ca și omul.
Falnicii codri ai Neamțului mai au încă de oferit! Omul, nu știu ce și cât mai are de oferit.
Imagini de la Schitul Icoana, și împrejurimi. Foto, cu un aparat de buzunar…
”Toate trec, toate se duc…”
”In miezul de nucă al visului
imi revin cuvintele tale,
atunci repetate, prea-bineînțelese
și totuși
neincizate
în carapacea fără-nceput
a memoriei, cea cu inimă nemiloasă.
Acum mă cutremură semnul
care întârzie în beatitudine:
- Neprihăniți-vă, păcătuiți-vă, voi,
sâmburi, și voi, oameni,
”Toate trec, toate se duc,
Dragostea rămâne-n trup”.
Rodica Marian, Chipul și asemănarea, Casa Cărții de Știință, Cluj Napoca, 2011
Imagine : George Frederick Watts, Hope
Sărbători cu bine tuturor vizitatorilor acestui blog!
Église de la Madeleine, Paris, foto: Andra Agachi
Pascale : grădina japoneză și pavilionul chinez din Bruxelles
Inaugurée en 1905, la Tour japonaise abrite aujourd’hui des collections de porcelaines et de céramiques japonaises et chinoises des 17 e et 18 e siècle et du mobilier des 19 e et 20 e siècles.
Adam (II)
Încetă să se mai minuneze, deși chiar ăsta era cuvântul, și rosti abia auzit, pentru sine: ”Ei, drăcie!” Minunile vin așa de rar și, atunci când vin, nu le recunoaștem, își spuse, ne lăsăm purtați de grijile zilnice, de familie, de mâncare, de vezi să nu zgârii mașina, de mama soacră ce mai vrea, de boli închipuite sau reale, de prieteni care ne caută, de timpul care nu ne mai ajunge, de alegeri, de cât costă, de iar plouă și de încă nu s-a dus zăpada, de atâtea risipiri că nu mai știi să discerni care sunt cu adevărat reale și care sunt doar imaginare.
Mica zeitate de pe umăr încă dormea și el se precipită spre scaun, se uită cu groază la cămașa pe care trebuia să o poarte, i se păru prea vulgară, ca să acopere atâta frumusețe. Ce o să fac de acum, își spuse, cum mai ies eu din casă, ce vor spune colegii, cât de tare o să o doară fiecare mișcare pe care o fac și care nu e în legătură cu ea? Dar ea, dar ea cum o să facă? cum va primi atâtea priviri curioase, cum se va obișnui cu ele, cum o să treacă peste nenumăratele mele ipohondrii și tabieturi, cum o să vrea să doarmă când eu lucrez, cum o să vrea să cânte când eu dorm, cum va fi oare? Respirația ei ușoară îl remontă și se gândi pe dată că o cămașă de mătase ar fi potrivită, unduirile ușoare ale mătăsii o vor acoperi și, în același timp, o vor lăsa să respire. Ce vor spune ei acum nu i se mai părea important, diformitatea are atâtea fețe.
Se pregăti pentru o altă zi de muncă și tocmai era pe hol când ea se trezi și se mișcă ușor, ca și cum ar fi înotat. Nu am s-o întreb nimic, își spuse, nu acum. Nu voi băga de seamă ce face și poate că așa o să se obișnuiască și ea.
Afară, un vânt subțire se strecură prin părul pe care uitase să și-l aranjeze. Pe umăr simți o căldură anume, ca o mână de prieten, nimic ciudat în privirile trecătorilor care, pesemne, nu observaseră diformitatea ori se obișnuiseră cu el așa.
Treptat, nici nu o mai consideră o diformitate, lumea îl vedea vorbind singur pe stradă, singur, când își mânca chifla de fiecare zi, la patiseria de pe colț, uneori gesticula sau, cel puțin așa spuneau unii, cocoșatul straniu, cel ce-și purta cu atâta deferență povara, nu mai miră decât pe câțiva turiști ocazionali, care-i fotografiau profilul, și care se mirau, ajunși apoi acasă, când constatau că bărbatul din fotografie nici nu avea vreo cocoașă.
Seara revenea obosit și plictisit de treburile de pe urma cărora trebuia să-și câștige ceaiul zilnic și se refugia în pat, uitând deseori să se mai uite în oglindă, uitând de minunea din spate, luat cum era cu detaliile zilnice. Uneori, noaptea, povești stranii îl trezeau ușor, o voce care i se părea cunoscută îi șoptea sau poate că visa cum sănii îndesate de pături erau trase de cai suri și el stătea între pături și se minuna de zăpada căzândă și de istorii vechi, pe care aproape le uitase și pe care nici măcar nu le văzuse decât în vise, cândva, demult, când vocea bunicii era ca o pâine caldă. Se trezea ușor și-și spunea că ar trebui să vadă ce e cu vocea aceea, povară dulce cândva, acum devenită rutină, dar alunga repede gândul și nici nu mai dormea pe burtă, aproape că se obișnuise să doarmă pe o parte, aproape pe spate și, cu cât adormea mai mult timp pe dreapta, spre spate, cu atât mai mult buba aceea în formă de sirenă se micșora, până când, într-o dimineață, când se trezi să se spele, observă că abia de se mai vedea, părul îi căzuse, formele se rotunjiseră, spre prea plinul unei vârste târzii, părea acum o gogoașă sau o caricatură, nici nu i se mai vedea fața, își trase repede cămașa, să nu o mai vadă, având credința că, odată acoperită, ea va înceta să existe și ea chiar asta făcea, se retrăgea în dreptul umărului stâng, ca după o platoșă, nici măcar nu mai dorea să se ascundă, pur și simplu începea să se topească, așa ca o amintire, se trăsese într-o margine ca un pântec flasc, ca un neg, ca o aluniță cu marginile neregulate…
(Elena Agachi, fragment din culegerea de proză scurtă, pe care o pregătesc pentru tipar.)
În imagine: Gargouille la Sainte Chapelle, Paris; foto: Dumitru
Adam
La început era doar un fel de neg. Îl incomoda puțin dimineața, când își trăgea cămașa, și pânza un pic dură atingea partea aceea de umăr. Poate că m-am atins de vreo grindă, își spuse, în timp ce lucram. Poate că e doar o aluniță pe care am lovit-o și știu bine că ele, alunițele lovite, sunt dificile, unele pot chiar să omoare. Se luă cu ale lui și nu dădu importanță, până la urmă tot o să murim de ceva, gândi amar, apoi își aprinse o țigară și se uită pe fereastră la clipoceala de peste dig. Undele verzui se loveau ușor de cimentul înnegrit și zgomotul acela lăptos, de o consistență anume îl calma și îl făcea să renunțe la alunecarea în ipohondriile lui frecvente.
Într-o altă zi, cămașa chiar i se agăță de buba aceea de pe umăr și, de data aceea, simți nevoia să o privească, se duse în baie și se uită în oglinda ale cărei ape se tulburaseră de mult timp, foița de metal căzuse în multe locuri și acum era doar un păienjeniș de cute, găuri negre și foițe galbene ce rânjeau de după sticlă, asemeni dinților fumătorilor. Ea, alunița sau negul, nu știu cum să-i spună, era destul de mare, rotundă, ca un pântec, cu marginile regulate, ieșise mult în afară și acum înțelesese de ce anume îl jena la îmbrăcat. Nu dăm decât rareori atenție lucrurilor cu adevărat importante, zâmbi, de cele mai multe ori ne pierdem în tot felul de amănunte și tocmai că lucrurile foarte importante, cum ar fi viața cuiva drag sau o anumita zi care e specială tocmai pentru că cineva a zâmbit în acea zi sau ne-a adus în dar o pară zemoasă, o ilustrată sau o floare de cireș, nu știu, ceva simbolic, tocmai ele ni se par repetabile și lipsite de importanță. Se scutură ca de un vis rău și trase cu grijă cămașa, de data asta, să nu tulbure visul bubei ce sta pitită pe după umărul lui stâng, ca o amenințare.
În altă zi tocmai se întorsese, epuizat, de la muncă, își turnase un ceai negru și se întinsese să asculte clipoceala de pe dig, dar, de data aceea, undele nu mai lăsau să se audă niciun sunet, de parcă întregul univers ar fi concurat la o gafă enormă. Adormi și visă un cer negru și, cumva , luminos, parcă privi în vis spre lună, dar luna tocmai se transformase într-un candelabru uriaș, atârna așa de cer, suspendată, cu toate lumânările aprinse. Se trezi transpirat și se duse la baie, pe după umăr începu să-l usture locul acela , blestematul acela de loc pe care nu mai știa cum să-l numească. [...] Se umflase acum și dădea să se spargă. Abia mai putea să se îmbrace, buba devenise atât de mare că orice punea pe el, arăta ca o cocoașă, așa că făcu găuri cămășilor și o lăsă să se vadă, nu era urâtă, doar un altfel de umăr, ca un pântec.
Nu mai putea dormi decât pe partea dreaptă, EA crescuse destul, parcă se alungise, parcă, în timp ce visa, îi cerea să se mute puțin mai pe burtă, să nu o sufoce, să nu o doară. Și atunci se obișnui să doarmă pe burtă, așa ca să nu mai fie vreo problemă, atunci vocea ei încetă și, o vreme, nu se mai întâmplă nimic.
În dimineața aceea de aprilie se trezi mai devreme, amorțit și foarte deprimat de visul pe care îl avusese. Se duse să se spele și privi, ca de obicei, burta enormă de pe umăr. Tocmai se spărsese și acum avea forma unei femei, culcată pe o parte pe umărul lui, ca o sirenă din pozele acelea de la bâlciuri, cu părul blond și lung, cu nuditatea ei superbă, în miniatură, cu mâinile mici, de păpușă, cu o coapsă prinsă pe umărul lui, și cu cealaltă înclinată dulce spre spate. O privea uimit, în somnul ei și nu mai știu ce să gândească. […]
(Elena Agachi, fragment din culegerea de proză scurtă, pe care o pregătesc pentru tipar.)
Foto: ”Le Génie du Mal”, Cathédrale Saint-Paul de Liège, foto: Andra
Pascale (Catedrala ”St. Paul” – Liège)
Sacrul îl găsești oriunde îl cauți, dacă îl cauți. Într-un colț de catedrală, înghesuit într-o firidă…
Grija occidentalului…
Un bătrânel, într-un hypermarket din Belgia. El dorea niște batiste. A ales un pachet, o firmă bună, păreau CATIFELATE… ea, soția, mai precaută (cum să-i spun altfel?) : ”Nu luăm din astea: uite, acolo sunt cu 0, 004 cenți mai ieftine!”
Românii plecați în Occident la muncă vin acasă radioși, relaxați. De fapt, adevărurile crude le țin sub tejghea și nu lasă să se vadă umilința de a fi tratați ca atare, mai ales acum, cu mâncătorii de semințe care ne-au boțit bine imaginea, cu politicienii de pe Dâmbovița, care au pus capac…
Până la urmă, ceea ce nu vor românii noștri să recunoască e că, odată ce se duc ÎN AFARĂ, sunt supuși la umilința de a lua batista cea mai ieftină! Dacă vor face față, vor reuși, adică vor fi în sistemul lor, dacă nu, atunci vor porni alte frustrări…
(Imagine source: Dariusz Klimczak)
O nouă primăvară
Nu-l mai duruse capul de mult atât de tare. O fi vremea, își spuse, ori poate planeta aceea cât bobul de mazăre, tot mai prezentă pe cer, alături de cealaltă, puțin mai mică, două stele fixe, recent apărute, ori, poate că el le vedea acum , pentru prima dată. Sub geam se auzeau ronțăitorii de semințe, era prima zi cu adevărat caldă de primăvară și nu mai știu dacă să se bucure , ori să înjure iarna care-i înghețase și sentimentele, gândurile toate plus țevile de calorifer care crăpaseră una câte una și din ele cursese o apă uleioasă și roșie , ca o baltă de sânge. Ronțăitorii nu lipseau în nicio zi calduroasă, se adunau în cete și-și depănau prostiile din cap, în ritmul ronțăirii și scuipării semințelor. Câte semințe pot sparge ăștia, se întrebă zâmbind, se obișnuise cu ei așa cum te obișnuiești cu o plagă, încetase chiar să se mai revolte, oricum ronțăitorii erau niște oameni la limita animalității lor indigeste și nu ar fi înțeles nici revolta nici lauda. Deschise, totuși, geamul și aerul cald se aburcă pe fereastră, niciun miros notabil, doar zgomotul semințelor sparte și lumina palidă a becului pus de Primărie, o iluminație de vis, cu senzor, de care se amuzau ronțăitorii, mișcându-și brațele și sărind schimonosit de pe bănci și de pe treptele de la Lux-Ro, doar s-or aprinde becurile și alea chiar se aprindeau și se stingeau ca la discotecă, o imagine decolorată, ca o amintire prăfuită.
Își turnă un pahar de ”Steen Brugge”, luată pe sub mână de la un contrabandist care-i era vecin, gustul amărui îl purtă pe canale, văzu și simți mirosul lagunei, algele aproape putrezite pe dalele de piatră seculare, undele apei clipocinde sub aripi de lebede, firavele pene albe bătând ușor apa, muzica de acordeon, în surdină, care se auzea de la un mic restaurant de pe mal, Bruges, la morte, cât putea fi de nemilos Rodenbach, cu toate acele pendulări între disperare și sublim. Nimic nu rezistă, își spuse, până și durerea se termină într-o zi.
Ceainicul începu să șuiere și realiză că ronțăitorii s-au retras la culcare, era doar dimineața, poate că se făcuse de patru. Opri aragazul și se trânti iar în pat, pregătit pentru o nouă zi, mă gândesc îndată ce voi face, poate că se va trezi pînă la urmă din visul acela urât în care intra în casă și tot încerca să aprindă lumina, dar toate întrerupătoarele fuseseră furate, poate că ronțăitorii, își spusese în vis, poate că ei și mai cu seamă Bruges, la morte, iar se trezi doar ca să se cufunde în somn mai bine.
Afară triluri vesele vesteau o nouă primăvară.
Sursa foto: aici
(Elena Agachi, fragment din culegerea de proză scurtă, pe care o pregătesc pentru tipar.)
Noaptea muzeelor la Bruxelles (03.03.2012)
Noaptea ce a trecut, toate muzeele au fost deschise la Bruxelles. Câtiva studenți de la Comunicare s-au înscris și au fost acceptați ca voluntari la organizare și relații cu publicul și nu au avut ce regreta.
Carnea zilelor
Drumul se întindea în fața lui ca o fâșie de tifon, folosită și aruncată la întâmplare. Niciun copac, pe margine, nicio casă, niciun reper, doar un fel de tăietură cu marginile zdrențuite, pe alocuri cu bucăți de gheață rămase din iarna ce tocmai murise. Își aprinse țigara și gustul ei rânced îi trezi amintiri din tinerețe, când țigările se găseau foarte greu și singurele mai înghițibile erau cele numite ”Cișmigiu”, albe și lungi, cu un filtru care îl fascina, semăna cu o lumânare de botez, iar galbenul gudronului îi dădea un aer vechi, antic, lipsit de tot fiorul zilelor pe care le traversa cu greu, sistemul polițienesc fiind tot mai înșurubat în carnea zilelor lui.
Nicio pasăre nu se mai vedea, niciun tril și niciun croncănit nu se mai strecura, pervers, din înalt, niciun zvon și absolut nicio boare nu mai străbătea acestă lipsă a orice.
Mergea fără scop,fumând și mestecând gustul rânced al eșecului, golul acela cu iz de metal oxidat al înfrângerii, pumnul în stomac, gloria apusă, ștergătorul vechi, de picioare, cerul fumuriu și zdreanța de lumină care se trudea să-l coloreze.
Drumul, în el însuși, nu avea, cu siguranță, nicio vină. Nici măcar faptul că era greșit nu-l impresionase. Așa ciuntit cum îl vedea, atât de lipsit de muzicalitate, de armonie, de miros, atât de vulnerabil, nu mai putea supăra pe nimeni, nici măcar un tufiș prăfuit de pe margine.
Se îndreptă alene spre o curbură, gheața se frânsese sub talpa leneșă, pocni ușor și, de sub ea, se întrezări o așchie verzulie, ca un colț de batistă. Se aplecă să o privească mai bine, i se păru chiar că ar fi o hârtie, poate chiar un mesaj.
În slaba lumină de sus, solzi mărunți străluciră și, de sub tristețea zăpezii , coada verde-aurie a unei șopârle se ivi , apoi trupul ei mic și slab, apoi capul cu privirea curioasă, abia trezită din somn și uimită de toate întrebările lumii.
(Elena Agachi, fragment din culegerea de proză scurtă, pe care o pregătesc pentru tipar.)
(Odilon Redon,”Primitive Man Seated in Shadow”)
Vis 2
Visele nu-i mai erau chiar atât de coerente în ultimul timp. Păsări enorme și umbre, luntrași obosiți, trecând râuri întunecate, valuri uriașe venind către căsuța de la 2 Mai, unde se adăpostise, aproape luând-o cu ele, peșteri de gheață în care cobora pe o sanie, toate thanatice și, desigur, epuizante, atât de obositoare că se plictisise să mai viseze și-și punea toate ceasurile din cameră să sune, pe rând, din 30 în 30 de minute, ca să nu mai aibă timp să viseze, dar în chiar clipa în care adormea la loc, un vis nou și scormonitor începea să se deruleze.
Visul cu ușa îl îngrozea cel mai tare, după, evident, visul cu chibriturile. Cel cu ușa era așa, că avea mereu senzația că cineva încearcă să intre în casă, că acela spărgea toate zăvoarele și că, finalmente, intra ca să i se plângă de ceva. Identificase, de fiecare dată semnificația visului, starea neliniștitoare pe care ți-o dă cineva care tot bate la ”ușa” gândurilor tale, își aminti că, de câte ori avusese visul acesta, vreun coleg sau un străin încercase să se amestece în viața lui, sau poate chiar o rudă apropiată, de care nu mai avea chef. Tensiunea din vis era mai mare decât banala semnificație și tocmai de aceea visul cu ușa îl enerva cel mai mult.
Celălalt era visul horror, cu chibriturile, pe care începuse a-l avea după decesul părinților. Ca și visul cu ușa, și acesta nu era prea impresionant, însă teroarea rezulta din impresie, din imaginație. Nu era, practic, nimic de ”văzut”, pentru un trecător obișnuit al visului, toată imagistica visului era relevantă doar pentru el, exclusiv. Se visa bântuind prin casa părinților și încercând să aprindă un chibrit pentru că, evident, era întuneric. Le auzea respirația, le simțea prezența și, ori de câte ori încerca să aprindă chibritul, el se stingea și tot așa…
Se scutură, obosit. Coborî din pat încovoiat și greoi, ca un bătrân sătul de viață. Pe aragazul ruginit, ceainicul aștepta să se întâmple vreun miracol și să-l pună cineva la fiert. Până la urmă, optă pentru o cafea. De sub cămașa verzulie, o aripă îi atârna a lehamite.
(Elena Agachi, fragment din culegerea de proză scurtă, pe care o pregătesc pentru tipar.)
(Ilustrații de Paul Gustave Doré)
Din tren
Senzația aceea pe care o ai când îți amintești brusc ceva , dar ai uitat cu totul când, când… Își trecu mâna peste barba crescută iar, ca o pădure uitată de zei, oare când, oare când?
Trecuse prin fața unui boutique cu vechituri și văzuse, prin vitrină, o pictură veche de Vasnetsov, romanticul rus ale cărui reproduceri erau cândva prin toate trenurile accelerate, prinse în rame ieftine, prăfuite. Nu pentru calitatea indiscutabilă a picturii lui, ci pentru că era rus, rus…și trebuia, tovarăși, să fie peste tot semnul slav, în trenuri, de pildă. Își aminti până și mirosul de tren, amestecul acela de gudron și metal pe care, acum, îl detesta, banchetele de lemn, de la clasa a III a, cu șipci înguste, praful de pe ramele reproducerilor cu munții Bucegi, o, Doamne… Printre ele, cine știe care ceferist mai aerisit la minte și sătul de munții Bucegi strecurase copia aceea de Vasnetsov, își aminti clar: Victor Vasnețov…
Se legăna cu mersul trenului și din enorma plictiseală a număratului stâlpilor de telegraf, își îndreptă privirea spre pictură. Praful nu le golise de vrajă, erau, amândouă acolo, două harpii superbe, una neagră, plângâd, cealaltă, albă, aproape fericită. Habar nu avea ce anume simbolizează, era ceva, ca un fel de titlu sub sticla murdară, dar era scris în rusă, habar nu avea. Își imagină atunci că erau niște zâne ale Destinului, unul prăfos, desigur, la care nici nu îndrăznea să aspire, nu-l interesa destinul. Doar combinația aceea de harpii, doar logica devenirii lor îi rămăsese în minte ca o pecete.
Dincolo de imaginea oarecum dramatică a figurii lor, își aminti că-l impresionaseră ghearele. Două zeități puternice, în ghearele cărora stătea viața însăși. Își aminti, mai apoi, că văzuse un vultur care ieșise la vânat, apucase o capră de pe un pisc, apoi, părând că e doar o pană, un iepure cel mult, o izbi , în zbor de o stâncă, înainte de a o duce la cuib, să o mănânce… câtă forță, își spusese atunci, câtă determinare trebuie să aibă, câtă noblețe, să-i facă suferința scurtă, să nu o chinuie…
Apoi privi ghearele enorme ale harpiilor, câți muritori vor fi strivit de stânci și cu câtă noblețe, câtă onoare să mori astfel, în zbor, înfruntând stânca!
Căci într-un fel mori, strivit de însuși Destinul și în alt fel mori, ca un nemernic, aruncându-te în piscina vilei tale, năruit de orgoliul prea slab, chiar și pentru o reproducere dintr-un vagon de clasa a III a.
Picturi de Victor Vasnetsov; source.
(Elena Agachi, fragment din culegerea de proză scurtă, pe care o pregătesc pentru tipar.)
Frumoasa și bestia (gând)
O legătură subtilă, impecabilă, între victimă și călău. Atât de mult se conformează victima, așa de tare se obișnuiește călăul, încât, cu timpul, nu mai știi precis care și ce rol joacă. Doar simt nevoia, din când în când să-și schimbe ”obrăzarele”, cum spune Blaga. Dacă unul piere sau dispare, celălalt se transformă pe dată, ca în basme, ca să-i ia locul. Până la urmă jucăm, de-a lungul vieții, cu toții, ambele roluri, și probabil că suntem atât de legați de ele că nu le mai știm deosebi. Din cenușa suferinței victimei se naște aurul victoriei călăului.
(lucrări de Anna Silivonchik, îi mulțumesc Lanternativei pentru semnalare!)
Fotografia
(Imagine source: GABRIEL PACHECO)
Își trase haina și ieși. Dincolo de case, la orizont, o jumătate de soare își făcea loc în silă; aș putea să mă grăbesc, își spuse, nu am nici cea mai mică orientare și ziua ține doar 3 ore, atât mai e până la Întâlnirea din Labirint.
Ciorile se așezaseră pe copaci, fructe negre ale unui Destin ambiguu, grele și aiuritor de urâte. Crengile se aplecaseră de greutatea lor cenușie și vremea se curbase înspre frig. Doar ciorile se mai simt în largul lor, își zâmbi amar, doar ele încă nu-s supravegheate, deși…poate că inventaseră camere de supraveghere și pentru ciori, ca să vadă cu cât a sporit numărul lor, câte au sfârșit în ger, cu picioarele arse și răsucite, câte s-au mai născut și de ce. Poate că și ele trebuie marcate cumva, cu o eticheta violetă sau portocalie, culoarea aceea sinistră, a morții, pe care o vedea pe toate clădirile construite de ei, și erau multe, desigur, pentru că numai ei și clienții lor mai puteau construi, celelalte firme dăduseră pe rând faliment așa încât, ori erai ca ei, ori trebuia să pleci.
Să pleci…auzise de atâtea ori placa asta cu plecatul, de se săturase. Aproape toți cei care mai păstrau speranța ca pe un sâmbure de nucă, în înveliș amar, aproape toți plecaseră, așa că rămăseseră bătrânii, ciorile și morții. Rămașii erau de-ai lor, portocalii sau violeți, nu mai discernea exact, temându-se să îmbrace orice altă culoare, nu cumva să fie arestați pe stradă; nici măcar cei din Mișcarea de Rezistență nu mai îndrăzneau să se îmbrace altfel decât cu niște hanorace groase, violacee spre gri, dar erau tot mai puțini și aceștia, tot mai puțini și mai bolnavi. Mișcarea de rezistență devenise un fel de club al bolnavilor de plămâni, atât de mult stătuseră în frig, toți tușeau și scuipau sânge, spre deliciul știriștilor.
Ieși din oraș și o luă spre groapa de gunoi, departe, lângă o pădure sinistră, care mai păstra urmele de șenile și trunchiurile de copaci, rupte și scobite, ca niște carii, ce fuseseră distruse în ultima aplicație, aceea cu scutul antirachetă, care se dovedise a fi o intoxicație de presă în umbra căreia afaceri enorme cu armament se derulau. Distruseseră, totuși, pădurea, ca sa se dea impresia că se lucrează, soldați vineții se jucară de-a hoții cu tancurile printre copaci.
Dincolo de Groapă, intrarea în Labirint era marcată de un stejar odată uriaș, din care rămăseseră niște ramuri mai degrabă descărnate, ca o amenințare. Labirintul însuși nu mai era decât o grămadă de arbori pitici, din care copiii fără adăpost rupseseră crengi pentru a-și face foc. Întâlnea pe cineva care-i promisese un bilet de plecare, dar se îndoia că va veni. Dealtminteri, se simțea tot mai obosit, tot mai slab, barba nerasă îi dădea un aer suspect. Poate că nu e o idee tocmai bună să plec, își spuse, poate că ar trebui să mai aștept până la vară, să plec în timpul Marii Sărbători Portocalii, singura, de altminteri, care mai era în calendarul bisericesc, și care se termina cu o paradă enormă, poate că atunci ar fi mai bine, când toți se precipită să meargă la paradă, apoi , desigur, urmează nesfârșitul chin de a sta la coada pentru fasole cu ciolan; dacă ai vrea să pleci, ești arestat că nu apreciezi mâncarea Partidului, dacă stai la coadă, e foarte probabil să mori de inimă. Da, își spuse, nu cred că e tocmai bine să plec încă…
Își îndreptă spatele și-și aprinse ultima țigară, scoasă pe jumătate scuturată din pachetul jerpelit de ”Naționale”.
Din față, de undeva din inima Labirintului, auzi un țăcănit de la aparatul foto…
(Elena Agachi, fragment din culegerea de proză scurtă, pe care o pregătesc pentru tipar.)
Mirajul Puterii
Atunci când un președinte al țării ( incontestabil talent al manipulării) alege să-și sperie poporul cu aducerea în fruntea guvernului a șefului serviciilor secrete, ne aflăm sau în dictatură sau într-un SF de proasta calitate. Pe toată durata protestelor oamenilor simpli, majoritatea pensionari, președintele a tăcut. Așa cum ne-a obișnuit, într-o lume demnă de condeiul lui Garcia Marquez, a făcut calcule și a tras sfori. Și sforile gândirii sale au adus în lumină, pe post de superstar(letă) pe chiar Eminența Cenușie, inteligentă și cultivată, așa cum bine îi stă unei Eminențe…
Mirajul de nedescris al Puterii, acestă ”Forță” duală, cu o parte luminoasă (cea din campaniile electorale) și cu una mult mai subtilă, întunecoasă, acaparează fără milă pe omul frustrat, pe omul mic, pe omul care se lasă cu ușurință subjugat de ea. Ce este Puterea la noi , ce a fost, în ultimii 70 de ani, decât un prilej de a -ți face de cap într-o lume sedusă de lăcomie. Cât poți fi de lipsit de scrupule, ca să te comporți așa cu propriul popor, am văzut, de când ne-am născut. Suntem sătui de experimentul Forței nefaste asupra noastră.
Acum, exact ca într-un SF , Eminența Cenușie intră însăși în luptă, pentru efectul de final. Pensionarii tremură în ger și spun: ”Noi nu mai avem nimic de pierdut! O facem pentru copii!” Lupta-te cu ei, Darth Vader! Câtă onoare!
Comentarii recente