Seara de lectură: „Scaunele” de Eugen Ionesco

(colaje fotografice de Karen Knorr. Thanks, dear Karen!)

Nu ne mai amintim pe câte scaune am stat, aşteptând să ni se întâmple ceva important. Nu ne mai amintim şi n-o să ne amintim pururi câte scaune am oferit cunoscuţilor, de câte ori i-am invitat să se aşeze, pe câte scaune am sorbit cafeaua, pe câte am plâns, disperaţi, pe câte scaune de autobuz am sperat, pe câte am stat, mistuiţi de tristeţe, când reveneam de la câte un eşec peronal, pe câte am înlemnit de spaimă, pe câte scaune am trăit splendoarea, pe câte ne-am rezemat buimaci, pe câte ne-am lăsat, făcându-ni-se rău, de pe câte am picat, când eram mici, pe câte ne-am cocoţat, mai mari fiind, jinduind la funcţii fără sens, de câte ne-am împiedicat, lovindu-ne cu putere, de câte am râs…

Scaunele ne însoţesc pretutindeni sub o formă sau alta, ele sunt aceleaşi, egale cu sine, noi ne schimbăm, încercând să ne oferim justificări.  Marii creatori sunt aşa de importanţi tocmai pentru că ei surprind eul nostru profund, esenţa. Iată, la Ionesco, un om îşi deplânge neputinţele, într-o jelanie ipocrită. Desigur, victima şi călăul sunt interesante DOAR ÎMPREUNĂ. Altfel, luate separat, şi una şi alta nu sunt decât nişte figuri triste şi penibile.  Victima din „Scaunele” e chiar speranţa. Nu atât figura impasibilă a Împăratului e detestabilă în lipsa ei de umanitate (e şi aceasta!), cât mentalitatea Bătrânului, surprinsă atât de bine de Ionesco şi pe care am tot auzit-o la noi: acest lamento fără capăt, prin care o viaţă de la un capăt la altul eşuată tot caută justificări ÎN AFARĂ.

„(Zgomotul creşte, apoi se deschide larg uşa din fund, cu mare pompă; prin uşa deschisă nu vedem decît nimicul, dar o lumină foarte puternică invadează scena prin uşa cea mare şi prin ferestre, care, la sosirea împăratului invizibil, sînt intens luminate).
BĂTRÎNUL: Nu ştiu… Nu-mi vine să cred… nu, nu se poate… ba da… sau mi se pare… de necrezut… şi totuşi… da… da… e împăratul! Majestatea Sa împăratul! (Lumina care intră prin uşa deschisă şi prin ferestre a ajuns la intensitate maximă; e însă o lumină rece, goală; se mai aud încă zgomote care vor înceta brusc.)
BĂTRÎNA: Puişor… puişor… cine e?
BĂTRÎNUL: Ridicaţi-vă în picioare!… E Majestatea Sa împăratul! împăratul a venit la mine, la noi
acasă… Semiramida… îţi dai seama?
BĂTRÎNA, fără să înţeleagă: împăratul?… care-mpărat, puişor? (Brusc, înţelege.) Ah! da, împăratul! Majestate! Majestate! (înnebunită, face tot felul de reverenţe groteşti în neştire.) A venit la noi! A venit la noi!
BĂTRÎNUL, plîngînd de emoţie: Majestate! O! Majestatea mea!… mica mea, marea mea Majestate!… O! ce dar divin… ce vis minunat…
BĂTRÎNA (ca un ecou): Vis minunat… nunat…

BĂTRÎNUL, mulţimii invizibile: Doamnelor şi domnilor, ridicaţi-vă în picioare, preaiubitul nostru suveran, împăratul, se află în mijlocul nostru! Uraaa! Uraaa!
(Urcă pe scăunel; se ridică pe vîrfuri pentru a-l zări pe împărat; Bătrîna face acelaşi lucru.)
BĂTRÎNA: Uraaa! Uraaa! (Tropăituri.)
BĂTRÎNUL: Majestate!… Sînt aici!… Majestate! Mă auziţi? Mă vedeţi? Spuneţi-i Majestăţii Sale că sînt aici! Majestate! Majestate! Sînt aici, eu, servitorul Vostru cel mai devotat!…
BĂTRÎNA (tot ca un ecou): Servitorul Vostru cel mai devotat, Majestate!
BĂTRÎNUL: Servitorul Vostru, sclavul Vostru, hau! hau! cîinele Vostru, Majestate…
BĂTRÎNA, urlînd ca un cîine cu toată puterea: Hau!… hau!… hau!...
BĂTRÎNUL, frîngîndu-şi mîinile: Mă vedeţi? Răspundeţi, Sire!… Ah, vă zăresc, am zărit pentru o clipă augustul chip al Majestăţii Voastre… Fruntea Voastră sublimă… Da, am zărit-o în ciuda curtenilor care roiesc în jurul Vostru…
BĂTRÎNA: în ciuda curtenilor… aici sîntem, Majestate.

BĂTRÎNUL: Majestate! Majestate! Doamnelor şi domnilor, n-o lăsaţi pe Majestatea Sa în picioare…
Vedeţi, Majestatea mea, eu sînt singurul care are grijă de Voi, de sănătatea Voastră, eu sînt cel mai devotat supus al Vostru.
BĂTRÎNA (ecou): Cei mai devotaţi supuşi ai Majestăţii Voastre!
BĂTRÎNUL: Lăsaţi-mă să trec, doamnelor şi domnilor… cum să trec eu prin mulţimea asta?… trebuie neapărat să-i prezint Majestăţii Sale împăratul preaumilul meu omagiu… Lăsaţi-mă să trec…
BĂTRÎNA (ecou): Lăsaţi-l să treacă… lăsaţi-l să treacă… treacă… acă…
BĂTRÎNUL: Lăsaţi-mă să trec, da lăsaţi-mă odată să trec. (Disperat) Vai! oare voi ajunge vreodată pînă la el?
BĂTRÎNA (ecou): La el… la el…
BĂTRÎNUL: Inima mea şi-ntreaga mea fiinţă sînt la picioarele lui, dar roiul curtenilor îl înconjoară, vai! vai! vor să mă-mpiedice s-ajung pînă la el… Şi-au dat cu toţii seama că eu… oh!, ştiu eu ce ştiu… cunosc intrigile de la curte… Vor să mă ţină departe de Majestatea Voastră!
BĂTRÎNA: Potoleşte-te, puişor… Majestatea Sa te vede, te priveşte… uite, Majestatea Sa mi-a făcut cu ochiul… Majestatea Sa e cu noi!..
BĂTRÎNUL: Să i se dea împăratului locul cel mai bun… aproape de podium… să audă tot ce spune Oratorul.
BĂTRÎNA, urcată pe scăunel, ridicîndu-se pe vîrfuri, înălţîndu-şi capul cît poate, pentru a vedea mai bine: în sfîrşit se ocupă cineva şi de împărat.
BĂTRÎNUL: Slavă Domnului! (împăratului-) Sire… Rog pe Majestatea Voastră să aibă încredere.
Cel care stă lîngă Majestatea Voastră e un prieten de-al meu, e reprezentantul meu. (Urcat pe taburet, în vîrful picioarelor:) Doamnelor, domnişoarelor, domnilor, copilaşii mei, vă implor…
BĂTRÎNA (ecou): Plor… plor…

BĂTRÎNUL: … Vreau să văd şi eu… daţi-vă puţin la o parte… aş vrea… privirea divină, figura impunătoare, coroana, aura Majestăţii Sale… Sire, binevoiţi să vă întoarceţi luminatul chip spre mine, umilul Vostru servitor… oh, atît de umil!… acum parcă văd ceva mai bine… da, pot distinge…
BĂTRÎNA (ecou): Acum distinge… distinge… stinge… inge…
BĂTRÎNUL: Sînt în culmea fericirii… n-am cuvinte să-mi exprim recunoştinţa fără margini… în casa mea prăpădită, o! Majestate! o! soare!… aici… chiar aici… în această casă unde, e-adevărat, sînt mareşal… dar în ierarhia armatei Voastre eu nu-s decît un biet mareşal de imobil…
BĂTRÎNA (ecou): Mareşal de imobil…
BĂTRÎNUL: Mă simt mîndru… mîndru şi smerit în acelaşi timp… aşa cum se cuvine… vai! sigur, sînt mareşal, puteam să am şi eu un loc la curtea imperială, aici mă ocup doar de-o curticică amărîtă… Majestate… eu… Majestate… mi-e greu să mă exprim… puteam avea… o groază de lucruri, o avere, dacă ştiam, dacă vroiam, dacă eu… dacă noi… iertaţi-mi emoţia, Majestate…
BĂTRÎNA: Vorbeşte la persoana a treia!
BĂTRÎNUL, lamentîndu-se: Binevoiască Majestatea Voastră să mă ierte! Pînă la urmă aţi venit care va să zică… eu nu mai îndrăzneam să sper… puteam să fim plecaţi de-acasă… o! mîntuitorule, în viaţa mea am îndurat atîta umilinţă…
BĂTRÎNA (ecou), plîngînd: … milinţă… milinţă…
BĂTRÎNUL: Am suferit mult la viaţa mea… Puteam să fiu şi eu ceva, acolo, dacă ştiam că pot conta pe sprijinul Majestăţii Voastre… eu n-am nici un sprijin… dacă nu veneaţi, totul era în zadar… Sire, sînteţi ultima mea şansă…
BĂTRÎNA (ecou): Ultima şansă… Sire… ultima ansă… ire… ansă…
BĂTRÎNUL: Am atras blestemul asupra prietenilor mei, asupra tuturor celor care m-au ajutat… Braţul spre mine întins, de fulger a fost secerat…
BĂTRÎNA (ecou): … braţul secerat… secerat… ce¬rat…
BĂTRÎNUL: Motive ca să fiu urît s-au găsit mereu din plin, nici unul însă ca să fiu iubit…
BĂTRÎNA: Da de unde, puişor, nu-i adevărat. Eu te iubesc, eu sînt mămica ta…
BĂTRÎNUL: Toţi duşmanii mei au fost răsplătiţi, toţi prietenii m-au trădat…
BĂTRÎNA (ecou): Prieteni… trădat… trădat…

BĂTRÎNUL: Mult rău mi-au mai făcut. M-au persecutat. Şi dacă mă plîngeam, tot lor li se dădea dreptate… Uneori am încercat să mă răzbun… n-am putut niciodată, niciodată n-am putut să mă răzbun… mi se făcea milă… nu vroiam să-l lovesc pe duşmanul căzut la pămînt, mereu am fost prea bun.
BĂTRÎNA (ecou): Prea bun, bun, bun, bun, bun…
BĂTRÎNUL: M-a învins propria mea milă…
BĂTRÎNA (ecou): Milă… milă… milă…
BĂTRÎNUL: Dar ei, ei nu ştiau ce-i mila. Eu înţepam uşor cu acul şi primeam în schimb lovituri de măciucă, de cuţit, de tun, îmi zdrobeau oasele…
BĂTRÎNA (ecou): … oasele… oasele… oasele…

BĂTRÎNUL: Eram dat la o parte, mă jefuiau, mă ucideau… Colecţionam dezastre, eram paratrăsnetul catastrofelor…
BĂTRÎNA (ecou): Paratrăsnet… catastrofe… paratrăsnet…
BĂTRÎNUL: Ca să mai uit, am vrut să fac sport, Majestate… alpinism… mi-au pus piedică şi-am alunecat… am vrut să urc scările şi mi-au şubrezit treptele… M-am prăbuşit… Am vrut să călătoresc, mi s-a refuzat paşaportul… Am vrut să trec rîul, mi-au tăiat punţile…
BĂTRÎNA (ecou): Tăiat punţile.
BĂTRÎNUL: Am vrut să trec Pirineii, iar Pirineii s-au topit.
BĂTRÎNA (ecou): Pirineii s-au topit… Putea să fie şi el, Majestate, la fel ca atîţia alţii, redactor şef, actor şef, doctor şef, Majestate, sau rege şef…

BĂTRÎNUL: Pe de altă parte, nimeni nu m-a băgat în seamă… nu mi s-au trimis niciodată invitaţii… Şi totuşi eu, ascultaţi ce vă spun, numai eu puteam salva omenirea, omenirea asta grav bolnavă. Majestatea Voastră ştie la fel de bine ca mine… păi da, puteam măcar s-o scutesc de nenorocirile care-o macină de-un sfert de veac încoace, dacă mi se oferea ocazia să-mi fac cunoscut mesajul; n-am încetat să sper că poate fi salvată, mai e încă timp, planul meu e gata… dar, fir-ar să fie!, mă exprim aşa de greu…
BĂTRÎNA, peste capetele invizibile: Lasă că vine Oratorul, o să vorbească el în locul tău. Majestatea Sa e aici… o să ascultăm, nu te mai frămînta, acum ai toate atuurile, lucrurile s-au schimbat, s-au schimbat…
BĂTRÎNUL: Să mă ierte Majestatea Voastră… ştiu că are o mulţime de alte griji… am fost umilit… Doamnelor şi domnilor, fiţi drăguţi şi daţi-vă un pic la o parte, nu-mi ascundeţi cu totul nasul Majestăţii Sale, vreau să văd cum strălucesc diamantele coroanei imperiale… Păi, dacă Majestatea Voastră a avut mărinimia să vină aici, sub acoperişul meu prăpădit, e tocmai fiindcă binevoieşte să se aplece asupra umilei mele persoane. Ce compensaţie formidabilă, Majestate! Iar dacă materialiceşte mă ridic pe vîrfurile picioarelor, nu din orgoliu o fac, ci doar ca să vă contemplu mai bine!... Sufleteşte, sînt cu totul şi cu totul la picioarele Voastre…
BĂTRÎNA, în hohote: La picioarele Voastre, Sire, la picioarele Voastre, la degetele picioarelor Voastre…
BĂTRÎNUL: Am avut şi rîie. Stăpînu m-a dat afară fiindcă nu-l salutam pe fi-su, un copil de ţîţă, şi nici pe calul lui. Am încasat şuturi în cur, dar toate astea, Sire, nu mai au nici o importanţă… din moment ce… Sire… Majestate… uitaţi-vă… sînt aici… aici…
BĂTRÎNA (ecou): Aici… aici… aici… aici… aici… aici…
BĂTRÎNUL: Din moment ce Majestatea Voastră este aici… din moment ce Majestatea Voastră va asculta mesajul meu… Numai că Oratorul trebuia să fie aici… Uite c-o face s-aştepte pe Majestatea Sa…
BĂTRÎNA: Să-l scuze Majestatea Sa. Vine. Vine imediat. Am vorbit cu el la telefon.
BĂTRÎNUL: Tare bună mai e Majestatea Sa! Majestatea Sa n-o să plece aşa, fără să fi ascultat pînă la capăt, fără să fi înţeles totul.
BĂTRÎNA (ecou): înţeles totul… ascultat… totul…
BĂTRÎNUL: O să vorbească el în numele meu… Eu nu pot… N-am talent… el are toate hârtiile, toate documentele…
BĂTRÎNA (ecou): Toate documentele…
BĂTRÎNUL: Puţină răbdare, Sire, vă implor… trebuie să vină…
BĂTRÎNA: Vine dintr-o clipă-ntr-alta.
BĂTRÎNUL, pentru ca împăratul să nu se impacienteze: Majestate, auziţi, eu am avut de mult revelaţia… aveam vreo patruzeci de ani… spun asta şi pentru dumneavoastră, doamnelor şi domnilor… într-o seară, după cină, înainte să mă duc la culcare, m-am aşezat ca de-obicei pe genunchii tatălui meu… mustăţile mele erau mai mari şi mai ascuţite ca ale lui… pieptul mai păros… părul îmi încărunţise deja, al lui era tot negru. Avea invitaţi la masă, oameni în toată firea, şi au izbucnit cu toţii în rîs, în rîs.
BĂTRÎNA (ecou): în rîs… în rîs…”