Pisica stelară (Felix Aftene)

Și Carmen și Vania vor fi, probabil de acord, că și pisicile au îngerii lor sau…devin ele însele îngeri!
Oricum ai da-o, pisica stelară are pieptul albastru și două minuscule aripioare.

Nu e obișnuit ca eu, crescător de câini și fan câini să laud o pisică… dar pisica stelară a lui Aftene se cere lăudată! E stranie și e purtătoare de simbol.

În mersul ei de felină-selenă se citește poezia așteptării, dar și pânda și delicata alunecare prin spații…

Din punctul de vedere al pisicii, omul nu e decât un canar albastru pe care nu-l poate ignora, dar nici nu-l poate înțelege. Ea îl va domina de-a pururi; va toarce ușor printre stele, apoi se va plictisi de visare și va adormi lângă colivie…

Omul, acest mare canar albastru, se va bucura de Clipa ce i-a fost lăsată, apoi de trecerea leneșă, pe acoperișuri, a pisicii stelare…

Mulțumesc lui Felix Aftene pentru permisiunea de a publica imaginea frumoaselor lui sculpturi.

Esențele lui Aftene

Ce poate să facă făptura umană atât cât trăiește? Se poate înclina recunoscătoare în fața Clipei și a Vieții, se poate închina, poate medita, își poate cunoaște lăuntrul, de parcă i-ar aparține, ca și cum ar fi al ei…

…își poate vesti prezența în lume, cu o foame de viață urieșească, se poate amuza ori se poate prinde în frumoasele capcane ale Jocului…

…se poate răzvrăti, poate cânta sau plânge…

…poate vorbi cu Îngerul sau poate adăsta…se poate mira, se poate uimi, are revelații și le pierde, pe rând, ori poate că nu…

…se poate împărtăși din tainele lumii sau poate dormi…

…poate crea sau rămâne în umbră, poate cânta sau poate surzi, se poate îndrăgosti…
Își poate face iluzii și vise și le poate numi ”himere” ori, dimpotrivă, le poate respinge și o poate lua de la capăt. Făptura umană e mereu surprinzătoare, inepuizabilă. De aceea Vestitori fără număr o înconjoară.

Ei aduc esențele, le topesc în ea, ei mistifică realitatea, dar cât de frumos. Ei anunță monștrii și tot ei dau ideile respingerii sau luptei…

Vestitorii au o anatomie simplă și par atât de comuni, încât rareori pot fi percepuți imediat. Ei sunt, de cele mai multe ori, aducătorii Miracolului, dar insignifianța lor îi face de nerecunoscut.

Ici, colo, câte un detaliu îi poate ajuta să se facă văzuți, să se reveleze… unii au o privire mai pătrunzătoare, alții par coborâți din basme, alții sunt însoțiți de un Păzitor la Pragului, sub formă de câine ori de alt animal…


…unii vin în chip de Pasăre sau de oameni comuni…


Alți Vestitori pot avea o anatomie ușor modificată, ici colo, câte un ochi în plus, ori o gură în plus…ori niște coarne…

…cum poate fiecare să-și distribuie în uman trupul stelar…

Indiferent ce Formă iau, Vestitorii sunt, în esență, LA FEL: dornici să înalțe, prin cunoaștere, făptura umană.

Trezește-te! spun ei, e Vremea! Nu mai dormi, nu mai sta în bârlog,nu te consuma pentru ce nu merită, nu uita, nu uita, nu uita!!!!

Nu te certa, nu trânti, nu amorți, nu trece indiferent, nu uita să cânți, nu-ți uita esența!

Cântecul este esența, deci cântă! Mlădios și senin, și, dacă tu nu poți cânta, adu-ți Pasărea cu tine, poate că ea te va salva…
Oricum, nu te certa, nu cobi, nu unelti…

Nu aluneca în gura imensă și rău mirositoare a Lumii, nu fi trist!

Așa e datul făpturii umane, să treacă prin viață și să se mire că există. E frumoasă, cu toate acestea. E rânduit SA FIE!
Câteodată adoarme înfrântă sau frântă de propria-i greutate. Alteori aripile nu o mai țin și cade. Moare puțin, preț de o clipă, doar cât să renască, doar cât să se nască iar…

PICTURA LUI FELIX AFTENE E O PICTURĂ A ESENȚELOR FĂPTURII UMANE. Îți mulțumesc, dragă Felix, pentru că mi-ai permis să public aici aceste câteva minunate lucrări!
Sursa: AICI și AICI.
Am aflat de pictura lui Felix de AICI.

Furtuna

În tăcere, măsură cei câţiva paşi care duceau spre uşă. Nu se hotăra să plece, de parcă ceva nelămurit i se aşezase pe umeri şi îl strângea. Poate că totuşi e de la vreme, îşi spuse, numai de nu aş răci tocmai acum, când iarna e pe sfârşite. Îşi trase cu greu puloverul şi îşi mai aruncă o ultimă privire în oglinda ce rămăsese stingheră pe masă. Apele ei atât de clare cândva se cojiseră şi acum atârnau ca o scoarţă pătată de vreme; claritatea imaginii însă nu se estompase şi putu vedea chipul trecut şi alungit, cu expresia ochilor absentă; părul i se albise de tot şi chelia îi dădea un aspect distins, dar lipsit de frumuseţe. Cât poate fi de târziu, se nedumeri, până la urmă e cât se poate de târziu şi eu nu mi-am dat seama. Stinse lumina oricum puţină, îşi trase umerii şi ieşi până la urmă.
Strada îl primi ca pe un copil orfan, indiferentă şi pustie. Poate că e vreun meci, îşi spuse, de au intrat cu toţii în casă, poate că iar sunt alegeri sau poate că s-a trezit iar preşedintele să anunţe că suntem invadaţi. Poate că e cutremur în zona montană, poate că s-a prăvălit vreo Americă, ori poate că stau toţi agăţaţi cu putere de veţile lor, cine ştie ce-i ţine iar în casă…Se strânse de frig şi tuşi uşor. Era mai întuneric decât ieri la aceeaşi oră şi se nedumeri, doar ziua era în creştere. Până şi ziua se duce înapoi, şopti, ne are şi ea pe suflet, îmbătrânim. Pe trotuare câteva frunze uitate din toamnă începură să danseze uşor, în timp ce curenţi de aer cald îl învăluiau. Atunci i se păru că zăreşte în faţă o siluetă îmbrăcată într-un mantou violet, dar, nefiind sigur dacă era femeie sau bărbat, o pierdu din ochi. Un rătăcit ca şi mine, spuse, un iluzionat, un noptatec. Pe trotuare câteva pahare din plastic, mişcate de vânt, se roteau cu un zgomot spart, amplificat din pricina golului străzii. E loc destul astăzi, îşi spuse, e loc pe trotuare, nu te mai fereşti de nimeni şi asta îţi dă un sentiment bun, nu te mai îmbrânceşte nimeni, nu mai simţi mirosul de transpiraţie al vreunui domn bine hrănit, nici parfumul suav şi ieftin al vreunei gospodine. Nu mai auzi comentariile de prost gust ale adolescenţilor din colţ, nici râsul isteric al trecătoarelor.
Îşi strânse gulerul şi începu iar să tuşească. O fi de la praf, îşi spuse, hotărât că nu e răcit. De pe o stradelă o cutie goală de conserve se rostogolea rotitor. Câteva crenguţe din teiul secular căzură cu zgomot sec, speriindu-l. Undeva, într-o curte, un câine începu să latre uscat şi fără motiv. Poate că m-a simţit, câinii simt totul. Într-o vitrină doi peşti aurii se curtau leneş, în timp ce un altul, peştele sanitar probabil, curăţa cu spor viaţa lor tihnită. Zâmbi amintindu-şi o spusă dintr-un film: oamenii stau între viaţă şi moarte şi gândesc; peştii nu gandesc, peştii sunt muţi, expresivi, peştii nu gândesc PENTRU CĂ EI ŞTIU totul…
Se opri, ca şi când ar fi uitat ceva şi privi de-a lungul trouarului cu bordurile imense şi oribile, înlocuite pe bani grei de la stat de vreun potenţat al zilei. Măcar de le-ar fi făcut mai frumoase, măcar de nu ţi-ar intra în suflet cu urâţenia lor… Aşa rol are URÂTUL, îşi spuse, să te agreseze, să te invadeze, să nu te lase în pace să respiri… Urâtul te ţi se strecoară în cele mai intime fibre, grotescul te termină, aşa ca o dantură stricată pe care un coleg ţi-o arată în fiecare zi a vieţii tale, doar vorbindu-ţi… Cât de mult urât peste tot, Doamne, îşi spuse şi o luă înapoi spre casă, măcar acolo avea loc de refugiu, măcar acolo nu reuşise încă să intre nimeni, aruncase şi televizorul, ca să nu intre urâţeniile prin sticla bombată, să-l lase în pace cu meschinăriile lor, cu deşteptăciunea lor perversă, cu discursurile lor, cu războaiele lor, cu singurătatea lor ţipată şi fardată.
Pătrunse în holul întunecos şi stingher şi se uită la cuierul de metal, moştenire de familie. Praful se aşezase peste tot, hainele nu mai fuseseră scuturate de iarna trecută. Am să chem femeia de servici, spuse, am tot uitat. Îşi dezbrăcă haina puţin învechită, apoi se aşeză în fotoliu. Acum , spuse, nu are decât să înceapă!
Nu peste mult se auzi un tunet înfundat, apoi încă unul, mai aproape… Fulgere începură să cutreiere spaţiul de dincolo de fereastră. Stropi grei răpăiră pe geamuri şi trântiră obloanele de lemn…
Începe Potopul, surâse, cam târziu…

Ce credeţi despre această alegorie:
1. Calea ferata – drumul; destinul
2. Fantoma - moartea, mesagerul
3. Furtuna – finalul care mereu ne găsește nepregătiți…
4. Biletul.… dacă cineva te-ar anunța că mori chiar mâine, ce ai face? Ai rupe liniștit biletul, l-ai arunca în sus… De sus ar curge o ninsoare…
Cirque du Soleil nu e doar un circ, e ARTĂ!
MAI AVEȚI ȘI ALTE SUGESTII?

The Lunatics?

Când nebunii de legat sunt liberi şi când cei cu probleme sunt prinşi, legaţi, drogaţi şi interogaţi, apare dramatica supunere la SISTEM. Sistemul e infailibil, sistemul nu iartă, nu vede, nu aude, nu suportă, sistemul nu simte durerea pentru că se regenerează veşnic.
Film de văzut şi carte de citit:

“Zbor deasupra unui cuib de cuci” de Milos Forman, cu un actor de excepţie (Jack Nicholson) după romanul lui Ken Kesey.
Muzică de auzit: Roger Waters (Pink Floyd)

Autiştii (gând)

Privind cu detaşare amară imaginile de la Tv, cu marile partide care-şi fac acum de lucru cu marile lor proiecte, tot mai dornice de publicitate şi de atenţie, mă gândeam că, de fapt, ei şi noi trăim în lumi CU TOTUL DIFERITE. Aşa ca autiştii… nimic din ce gândim, simţim, suferim NOI, nimic din ce spunem NOI nu ajunge la EI. EI, bine situaţii şi frumos îmbrăcaţii, guşaţii şi interesanţii, ei, băieţii ironici şi nervoşi, ele, fetele frumos mirositoare şi elegante, EI, încrengături abisale…şi NOI, noi, cei de JOS, din întuneric, noi cei care nu contăm decât când vine ziua votului, noi, cu problemele noastre insolubile, noi, singuraticii şi naivii, noi, stând prostiţi şi văzând cum oameni care ar trebui să fie deliciul psihiatrilor ne sunt serviţi de modele, noi, tăcuţii şi reduşii la tăcere, noi, AUTIŞTII…

Muzică de auzit: albumul “Lady & Bird” (proiect de Keren Ann şi Bardi Johannsson)

Maşinăriile

…sunt flămânde, sunt ahtiate de putere, vor mai multă putere, mult mai multă putere… sunt rapace, se îmbracă în aceeaşi culoare, atrag în aceeaşi măsură în care resping, ca broaştele acelea otrăvitoare, ca peştii adâncurilor, cei mai frumoşi, coloraţi, ca şerpii. Maşinăriile sunt gata. Din clipa în care păşeşti şi până mori te determină şi te măsoară, te preţăluiesc, te mituiesc, te încântă, te ameţesc, te aiuresc până la urmă, te doboară. Te doboară prin cruzime, prin indecenţă, prin confrerii, prin suficienţă, prin înşelăciune, prin sloganuri, prin falsa reputaţie, prin umilire, prin manipulare, prin manipulare, prin manipulare…

Maşinării fără milă, ce naivi ne naştem şi ce frumoşi, câtă forţă au tinerii când se aruncă în lume ca într-o piscină, cu apa albastră, plină de roze. Ce maşinării îşi scuipă fumul şi cât de hrăpăreţe se fac, până într-o zi, într-o zi când nu mai contează.

Filme de revăzut (“Chicago”, regia Rob Marshall) şi muzică de auzit (Pink Floyd – Roger Waters). Chestii de priceput.

În mașina moartă, încă suntem vii…

Filme de revăzut (”Arizona Dream”), muzică de auzit (Goran Bregovic)!
Chestii de priceput…

Impozit pe valoare…păi nu?

(pictură de Goya: source)
Guvernul Boc s-a scărpinat îndelung și a găsit marea soluție: impozităm artiștii și pe cei cu doctorate!
ASTA va salva economia! Păi, da, sigur! Cum nu de ne-am gândit până acum??? După un calcul simplu, țara geme de oameni cu doctorate! Prin urmare, guvernul Boc va aduna enorm din banii mei, ai tăi, ai lui… Așa-mi trebuie, dacă, în loc să mă fac politician, mi-am mâncat sănătatea ca să-mi dau un doctorat! Ar trebui să fiu arsă pe rug, guvernul Boc ar strânge cenușa mea și ar hrăni mănoasele holde… Guvernul nostru e pe măsura președintelui nostru… adică…nu multă carte, doar mult ambiț! Noi ne iubim președintele, cum spunea , cândva, un coleg de facultate, securist. Sigur că-l iubim! Păcat că el nu ne poate iubi pe noi! Mare păcat. Dar, de-acum sunt liniștită… președintele și guvernul lui vor veghea ca mie să nu-mi mai ardă pururi de doctorate, iar copilul meu să se care naibii din țara care e A LOR, DOAR A LOR!!! Să se simtă bine EI ÎNDE EI! Asta e important, nu?
Ce doctorate, ce gargară, ce valori??? Atâta carte cât să știi să te semnezi! Asta vor, asta vor avea!
(Goya, ”Bătrân mâncând”… source)

O mărturie cu adevărat șocantă de la Carmen Olaru

Prietena mea, Carmen Olaru, fost profesor de engleză în Laurian, este redactor de film în televiziune. Soțul lui Carmen, Orodel Olaru, este un foarte talentat actor. S-au stabilit la București…Iată commentul lui Carmen, pentru care îi mulțumesc…
”Da, o să-ți povestesc și eu o întâmplare care m-a vlăguit emoțional.
Astă-vară, am fost cu Oro la Sfântu Gheorghe, în Deltă, la festivalul ”Anonimul”. Ar fi fost paradisul, dacă satul n-ar fi fost ticsit de căței atât de chinuiți, încât nu-ți mai ardea de filme până dimineața. S-o iau cu începutul.

Am coborât de pe vapor. La debarcader ne-au întâmpinat sătenii, care cu căruțe, care cu roabe, care cu trăsuri, ca să ne ducă pe fiecare care-n-cotro. Dar ne-au așteptat și câinii. Câini de rasă sau metiși, cu priviri triste și cu nici măcar un centimetru de piele fără căpușe. Am crezut că mor. Aveau pielea plină de răni, urechile sfârtecate, ochii bolnavi… Unii își așteptau stăpânii care i-au abandonat pe insulă, mi-au spus sătenii. Nu se mai pot întoarce la Tulcea decât cu vaporul. Unii au încercat, dar au primit bocanci în burtă de la falnicii matrozi de Dunăre. E drept, viața e dură în Deltă. Oamenii sunt atât de săraci și de năpăstuiți, încât au uitat că au suflet. O lipoveancă trupeșă, care căra într-un sac găini cumpărate de la Tulcea și pe care le alinta de parcă i-ar fi fost copii, mi-a spus pe vapor ca sânt-gheorghenii știu că au suflet, dar n-au habar ce sa facă cu el. Eu, impresionată că le vorbea cu atâta dragoste găinușelor, mi-am manifestat admirația. S-a uitat la mine ca la o extraterestră și a început să râdă de se cutremura puntea. “Pai cum să nu-mi iubesc mâncarea, Doamne, iartă-mă ? Găinile astea or să pună carne pe mine la iarnă”. No comment. Viața la țară are legile ei.
Dar să revin la căței. Campingul festivalului e un spațiu în care mi s-a părut că mi-am regăsit specia. Tineri și nu numai, actori, regizori, studenți la toate formele de artă din țară și de aiurea, căsuțe din lemn, terase ”á la Vama Veche”, plaja pustie, fară nimic amenajat, nisip cenușiu, fin, asemenea cenușii vulcanice, oameni dezinhibați, relaxați, o mare tulbure, caldă, vălurită, și niciun strop de muzică nicăieri. Am uitat să spun că în Sfântu Gheorghe nu existau mașini și nici alei pavate, așa că domnișoarele cu tocuri n-ar fi avut unde să se afișeze. Iar pe plajă nimeni nu poartă costume de baie din colecția “uită-te la mine, ce mândră sunt”, din acelea cu sclipici și embleme de marcă. Pentru că acolo lumea vine să citească pe plajă și să facă o baie. Fără jocuri estivale, făra concursuri de plajă cretinoide și altele așijderea. Liniște ca de sfârșit de lume. Unde mai pui că, dacă îți aruncai privirea în zare, vedeai cum se varsă Dunarea în mare. Ca să nu murim de sete însă, un camion aducea zilnic pe plajă bere, suc și apă. Porumb fiert sau copt, nu. Hai, că m-a luat reveria…
Despre căței era vorba. Când am intrat prima oara în campingul festivalului, ne-a întampinat o cohortă de căței. Căței, nu câini. Zeci de căței. Majoritatea, pechinezi, chihuahua, bichoni maltezi și toate combinațiile dintre ei. Câinii mari, mai puțin, dar toți de rasă. Ciobanești germani, am vazut și un setter, labradori… Normal, am crezut ca erau cățeii festivaliștilor. Wrong. Erau câini vagabonzi, urmașii celor abandonați de tulceni și nu numai. M-am mirat că aproape toți câinii erau de talie mică. Un sătean mi-a explicat că așa e moda la Sfantu Gheorghe. Toți și-au cumparat, la un moment dat, caței mici, care mănâncă mai puțin, dar de care s-au descotorosit în momentul în care s-au prins că nu sunt jucării, ca nu mănancă numai mămăligă și pâine uscată, că au nevoie de vaccinuri, că trebuie sterilizați. Așa că le-au dat drumul pe ulițe. Legiunea de căței era prezentă la ore fixe în campus. Firește, la ora mesei. Dacă le aruncai ceva, ieșea omor. Se băteau până le dădea sângele. Dar problema cea mai gravă era că erau plini de căpușe. N-am vazut în viața mea atâtea capușe, în toate stadiile de dezvoltare. Așa că, de a doua zi, am lansat cruciada. M-am dus în sat, mi-am cumparat mănuși de menaj, o pensetă mare, dezinfectant și spirt. Se întelege că nu există cabinet veterinar în sat, iar farmacia e mai mult expoziție, cu medicamentele expuse la juma’ de metru unul de altul pe raft. Hrană uscată pentru căței ?! Ce ?!, m-a întrebat farmacista. Și, uite asa, timp de nouă zile, am descapușat zeci de caței, le-am uns rănile cu alifie de gălbenele, i-am mângaiat și i-am hrănit. Și asa, în fața casuței noastre dormea noaptea o ceata de caței. La vară mă duc blindată. Am văzut catelușe chihuahua nu mai mari decât un șobolan gestante și abandonate, altele sleite de fătari, am văzut caței cu ochii tumefiați de boli, cu labele rupte, cu urechile sfârtecate… Am văzut câini mâncand oase de pește. Atât. Dar am vazut și un ciobănesc german frumos. Era al unei bucătarese. M-am apropiat să-l mangai. Suferea… ca un câine. Avea pleoapele pline de capușe grase, gâtul îi era o rană vie. Scâncea încestișor. Am întrebat-o pe femeie de ce nu-l scăpa de capușe. S-a făcut că nu mă aude și mi-a spus plină de mândrie că Lupu’ aducea pâinea în casa ei. Iarna, vâneaza mistreți în Deltă. Dacă n-ar fi el, mi-a spus femeia, familia ei ar rămâne muritoare de foame. Sancta simplicitas… Am plecat din Sfantu Gheorghe cu inima amară. Normal, cațeii ne-au condus la vapor. Nu e cazul să-ți mai spun ce spunea privirea lor…”

… e totul ATÂT DE SIMPLU! Hrănește câinele de lângă blocul (casa ta) tău! Fă-ți timp, măcar pe gerul ăsta nenorocit, fă-ți doar 1 minut să te gândești la el!!! Du-i niște oase, un pic de pâine…o cană de lapte cald sau de ciorba… o picătură…APOI UITĂ-TE LINIȘTIT ÎN OCHII LUI!!!!

Viață fără ”flacăra violetă”

Într-o țară aflată parcă în plin Ev Mediu, care se orientează după ”maeștri spirituali” școliți Dumnezeu știe de cine, cum și unde, și după talismane VIOLET, viața nu e deloc ușoară, nici prea dreaptă nu e!
Primul meu post și însăși ideea blogului a fost și este în legătură cu o pădure frumoasă, unde obișnuiam și încă o facem, să ne plimbăm câinii, mai întâi pe Jar, acum, pe Lapi: Baisa, pădure aflată la puțini kilometri de Botoșani, practic într-o extensie a orașului.

Durerea se găsește pretutindeni. Durerea e în cantități industriale…nu se termină nicicând. Dar, când treci nepăsător pe lângă ea, parcă e mai profundă. Câinii de la Baisa s-au cuibărit într-o parcare. Oameni miloși le mai aruncă câte un colț de pâine. Alții îi alungă cu bețe și-i lovesc, nu cumva să ia vreun ”microb”, mult mai periculos decât acela din capul lor! Îți dai seama că un câine e lovit foarte simplu: iei un băț în mână! Vei vedea că se trage înapoi și fuge… Fiind așa de inteligent, va realiza imediat cât cântărești! Ce cumplit ar fi să știm adevărul din mintea lor! Cum ar râde câinii de cucoanele ofuscate de atingerea lor!

Vara, ei suferă de sete! Se roagă la zeul lor să plouă… iarna, mor de frig. Câinele căruia Andra îi spune ”căpetenia” este de mărimea lui Lapi, extrem de blând și de frumos! Doarme pe pământul plin de zăpadă, cât mai aproape de locul de parcare…să fie primul la mâncare, poate apucă și el ceva…

Hrănindu-i, realizezi că SUNT MAI CIVILIZAȚI DECÂT NOI!!!! Fiecare își așteaptă rândul la hrană, nu se calcă în picioare, nu-și mușcă adversarul…
Deși mor de foame și de frig, câinii de la Baisa NU NE URĂSC!
Câțiva oameni cu milă de animale și-au sacrificat o oră din viața lor și au făcut 2 adăposturi din frunze pentru niște pui nou-născuți.

Mama lor e secătuită de puteri și aproape nu mai are lapte… Puii par sănătoși…vor sfârși cu siguranță sub roțile mașinilor…

În parcarea de la Baisa viața e dură, câinii de aici nu fac Feng Shui și nu cred în ”flacăra violetă”, nu au maeștri spirituali care să-i învețe cum să nu mai simtă durerea, frigul, foamea, lipsa iubirii…

DACĂ MERGEȚI SPRE SUCEAVA, OPRIȚI ÎN PARCAREA DE LA BAISA PENTRU UN STROP DE IUBIRE! Ca și durerea, iubirea nu are margini, iar câinii o știu cel mai bine! Câinii, nu oamenii!
Vine frigul!!!!!!!!