The end!

Televiziuni, mascaradă, gargară, minciuni, aplauze, mașini luxoase, proiecte, haine de firmă, priviri rele, mâini frisonate pe tel mobile, mâini fără expresie, priviri rele doar, singura expresie… gargară, afișe, filmări tendențioase, ură, bani mulți, murdari, securiști buni și securiști răi, vorbe aruncate, repezite, vorbe degeaba, costume de lux, gesturi, demagogi, oboseala unui neam prostit, mirându-se de blestemul care a căzut pe el, de atâtea secole…Tristețea acestui neam, adunată toată, ar îngrozi și fiarele, ar muta munții, ar chema norii care s-ar prăbuși de durere, care s-ar prăvăli în gemete… suntem copaci de acum, niste copaci peste care a trecut un dezastru.

(picturi de Egon Schiele, sursa AICI)

Departe de lumea dezlănțuită…

E doar Frumosul, e doar Arta, e doar fibra adevărată a lucrurilor care contează. Departe de tumultul grotesc al manipulărilor de tot felul, suverană se insinuează, dacă vrei asta, FRUMUSEȚEA.
Exceptionalul chip de femeie, Fecioara, pictată de Antonello da Messina în evul mediu, este, poate una din reprezentările perfecțiunii.

(imagine de AICI)
Fecioara e întreruptă DIN STUDIU de Fericita VESTE a Celui care va veni. Foarte discret, aproape imperceptibil surâs, la colțul gurii, al Celei-Care-Știe. Mâinile vorbesc și privirile spun totul. Cât de fericiți ar fi oamenii dacă ar învăța limbajul mâinilor și al privirilor! Practic, nu ar mai fi nevoie de cuvinte!
De ce suntem obișniuți să căutăm răspunsuri doar în opera de artă, de ce doar în fața tablourilor TĂCEM, iar în rest ne dezicem?
Calmul, seninătatea, surâsul, inteligența privirii ar fi o soluție pentru lumea aceasta a noastră nebună, nebună, pasională, stupidă, de cele mai multe ori. Superioritatea nu e doar atributul divinității, uneori ea e starea de grație acordată omului. Conștient de talentul, de valoarea lui, de frumusețea lui.
Am să revin la o pictură ce mă obsedează, la Fata cu cercel a lui Veermer.

Sunt două modele ale Frumuseții și perfecțiunii. Primul este personajul atribuit divinității, al doilea e o femeie simplă, mirată de frumusețea ei și de privirea îndrăgostită a celui ce o vede. Ambele sunt suverane și marea lor, enormă calitate, e triumful, poate vremelnic, dar absolut, al Frumuseții. Lecția lui Da Messina, lecția lui Veermer este acesta: frumosul, DACĂ EXISTĂ, se poate revela!

Singurătatea singurătăților

Privind arta lui Felix Reyes pe care l-am descoperit întîmplător pe net, mă simt datoare să transmit vibrația aproape ocultă pe care sculptura sa mi-o produce.

Deși spectaculoasa sculptură se numește ”Solidaritate”, eu cred că, privită ALTFEL, ea s-ar putea numi ”Singurătate”…

Există, incontestabil măcar DOUĂ modalități de a accepta lucrurile. Desigur, reducând la absurd, dar absurdul face parte din noi…
Niciodată nu trebuie să privim DOAR DINTR-O SINGURĂ PERSPECTIVĂ! să acceptăm de bună doar O SINGURĂ opinie, să urmăm frenetic doar UN SINGUR adevăr.
Dându-ne liberul arbitru, Divinitatea ne-a dat, de fapt, cea mai mare povară. A privi, a înțelege, a gândi complex.
De pildă, acestă sculptură unora li se va părea că e un grup strâns unit, compact, SOLIDAR. Un grup cu unitate de opțiuni, de idei, un grup de invidiat PENTRU CĂ SUNT CU TOȚII DE ACEEAȘI CULOARE, merg ori se îndreaptă ușor către ACELAȘI ideal, se apără de ACELAȘI DUȘMAN (necesitatea umbrelelor!), și, mai mult, au ACEEAȘI expresie, voalată, e drept, bizară, te simți așa cum, așteptând trenul într-o gară, nu te mai uiți în tine sau într-o revistă, ci te preocupă imaginea celor care, ca și tine așteaptă același tren…
Și totuși…
E chiar bine ce face grupul acesta? E chiar ce trebuie să facă? Ce impresie degajă oare, afară de aceea de stranietate?
Umbrela e pentru fiecare sau pentru doi… umbrela apără de Răul personal ori de Răul aproapelui. Atât. Fiecare cu Răul , cu umbrela, cu pedeapsa lui. Fiecare e răspunzător pentru alegerea lui. Nimeni nu poate plăti pentru alegerea mea, nici eu nu pot plăti pentru a ta, decât…zic unii, dacă e o ”karma colectivă”: scuză penibilă! Karma colectivă o fi fiind valabilă, dar nu are forță dacă nu ti-o asumi INDIVIDUAL. Abia atunci pedeapsa colectivă e cu adevărat înfricoșătoare. Doar asumată. Identitatea membrilor grupului nu e vizibilă. Ei se aseamănă pentru că au același țel…
Răul lor personal se varsă în Răul general.

Privită de la mare distanță, opțiunea lor are valențe poetice. Ce umbrelă perfectă ar fi acesta… dacă, vorba poetului, nu ar avea un colț ciobit!
Dincolo de frumuseţea ASEMĂNĂRII, se citeşte însă haosul lipsei de identitate! E partea cealaltă a paharului. E înfricoşătoarea LIPSĂ. Turmele merg, evident, CĂTRE CEVA. Dar cine poate şti ce se desfăşoară în faţa lor??? NICI ELE NU ŞTIU! Tocmai aceasta e vraja istoriei: faptul că, la un moment dat, deşi toate datele concură, apare neprevăzutul, karma colectivă, nenorocirea.
Rareori, în istoria noastră au fost momente cu adevărat aurorale. Asta e drama noastră, KARMA! Am stat, ca popor, de cele mai dese ori, la cheremul unor şmecheri, unor venoşi, unor cretini. Aşa a vrut Creatorul, să ne încerce. Poate că cel mai ingenios test e acela al Orbirii… Eşti Orb şi totuşi crezi că vezi, nu te vaieţi de orbirea ta! Câtă singurătate!
Şi spre ce se poate merge, de fapt? Aşa, în turmă?
SPRE CE S-A MAI MERS, întotdeuna spre ce s-a mai mers, asta e regula, asta e legea, indiferent cine pe cine alege!

Democrația câinilor

Filosofia de viață a câinilor este iubirea.

…fără rest…

Uneori oamenii îi înrăiesc, dar FUNDAMENTAL, câinii iubesc.

De aceea ei nu-și pot explica uneori de ce oamenii se agită atât, de ce iubirea se condiționează.

Așa că se retrag în lumea lor și latră, pedepsindu-ne să nu-i pricepem ÎNTRUTOTUL.

Pentru un zâmbet…

Crescuseră împreună…
Joaca lui era și joaca ei, plânsul lui avea o rezonanță ciudată și ea incepea să plângă. El era”băiatul”, cel care, asemeni unui frate mai mare trebuia să aibă grijă de ea… La o vreme el începu să îmbătrânescă… cei 7 ani ai ei erau de 7 ori 7 ani ai lui… ea era o tânără domnișoară și el era un biet moșulică cu mustăți albe, dar totuși atât de frumos îndrăgostit…

…într-o zi, cum se întâmplă, el se îmbolnăvi și muri...
Ea, ca o prințesă fără de noroc îl jeli și chiar în clipa aceea, a morții lui, simți că nu mai poate să zâmbească…
Lunile trecură în grabă și ea nu-și mai regăsea zâmbetul…până când…până când…

… de atunci ZÂMBETUL EI CRESCU, așa, ca vitejii din poveste…

..până ce se făcu un munte de iubire și se născu din el Făt Frumos!

…de acolo, dintre flori, el îi privea zâmbetul la fel de indrăgostit!!!

Acvaticul copleșitor

Apa nu-i era ostilă mereu, apa era o expresie a neputinței. Dar a neputinței fermecătoare, a dorului de creație, a mirării și a placentarei adăstări într-o stare pe care ar fi dorit-o eternă. Apa în care și din care se trăgea, verdele igrasios al pereților camerei, verdele închis al clorofilei din lac, verdele târziu al plicurilor nedesfăcute, stropii de ploaie și bălțile din fața casei, ceața din livadă și umedul prelins pe colțul de stâncă, apa verzuie din ceașca de ceai, în fine, ceasul pe care-l crezuse rezistent la umezeală și ale cărui limbi ticăiau într-o cloacă mică de apă, secundarul sprinten făcând vălurele nostime, ca un șarpe de apă, cu dungi roșii…
Apa îi părea, ca și Drumul, legată de Destin. Cesornicarul ghiduș îl încerca în fiece clipă, ba dăruindu-i câte o stare, ba activându-i câte un vis, ba sugerându-i câte o durere, ba amăgindu-l cu un strop de fericire, pentru ca, mai apoi, să-i poată admira cu voluptate reacțiile, când îl vedea încurcat printre semnele acvactice din spatele gândurilor.
Trase o carte din raftul plin de o pânză fină de mucegai și o deschise, inspirând mirosul de plumb umid al literelor…
”…Les sanglots longs/ Des violons/ De l’automne/ Blessent mon coeur/ D’une langueur/ Monotone.”
De undeva, din livada vecinilor se auzea clipocitul apocaliptic al tăcerii, acolo toate păsările se îmbolnăviseră într-o zi și trupurile lor fuseseră găsite în apă, de parcă ar fi zburat cu mirarea că aerul s-a făcut verde…”Tout suffocant/ Et blême, quand/ Sonne l’heure…”
Se cufundă în fotoliul de răchită care dădu semne de oboseală și încercă să-și aprindă o țigară, dar, din cauza umezelii filtrul se desprinse și rămase doar cu el între buze, într-o enervare caldă.
Își luă seama și se cufundă în lectură, ca și cum ar fi fost singur pe pământ și lectura și acvaticul ar fi fost ultima alegere, ca și cum marea împăcare cu sine ar fi început de acolo, ar fi început calm, în acordul sonor al apei, în amniosul ei matern cu miros de clorofilă strivită…Et je m’en vais
Au vent mauvais/ Qui m’emporte/Deçà, delà/Pareil à la/Feuille morte…

Vagabondul din stele

Actorul -eternul îndrăgostit de viață! Până la capăt, până la capăt…

(Ștefan Iordache)
Actorul, vagabondul din stele, cântărețul de aur al iluziei, cavalerul esențelor;

(Adrian Pintea)
actorul, bulgărele peste care Creatorul a suflat mai multă viață decât peste alți bulgări,

(Florian Pitiș)
actorul Frumusețea absolută, creatorul de vrajă,

(Gheorghe Dinica)
actorul care nu moare decât pe scenă, doar atunci…
care moare frumos, în aplauzele mulțimii,
altminteri, în noi
ACTORUL NU MOARE NICICÂND!

Groapa

În târgul minuscul în care trăia, presa era la mare putere… abia făcea un conducător minuscul câte un ou, și repede el trebuia să fie învelit în foițe de aur sau de …na, ceva mai puțină strălucire, poleit, cum ar veni, îmbălsămat și pus pe tava presei… micii presari, cu diplomele lor proaspăt scoase de sub teascurile ”made in…” se organizau în grupuri și, sub imboldul, nu-i așa, deontologiei lor, erau cât se poate de prolifici în a mâzgăli, în a mânji, în a mânări, în a mânca tot ce le cădea din tăvița bine ornată a micuților conducători de o zi.

(Tarkovschy, Stalker)
Căci în târgul acela deruta era maximă tocmai din cauză că un conducător minuscul, tocmai pentru că era minuscul, nu putea sta pe scăunelul lui, obținut cu enorme sudori, DECÂT O SINGURĂ ZI… apoi, din motive de nimeni știute, scăunelul începea să scârțâie, carii fără număr torceau în piciorușele lui și, a doua zi, totul trebuia luat de la capăt… Încât micii presari erau mereu nemulțumiți și înjurau industria lemnului din cauza căreia scăunelele tot cedau , iar ei nu aveau , cum ar veni, stabilitatea necesară să laude cap-coadă ce era de lăudat și, nu? să arunce în groapa de la marginea târgului tot ce era de aruncat… valoarea mai cu seamă, ea dăuna teribil, ea ar fi trebuit interzisă printr-o lege anume, măcar în târgul minuscul… Multe idei se lăfăiau în capetele mai marilor-micilor zilei, dar Zeii hotărâseră altceva: groapa deversa într-un râu micuț care ocolea pădurea, lângă mulțimea de vile apărute peste noapte, toate având, inevitabil, ACCEAȘI culoare sau aceleași efecte de culoare, tocmai pentru că erau proiectate de același arhitect, ipostaziat în minusculi zeci de arhitecți… râul, zic, se strecura pe lângă Ciupercăria târgului, în care neveste fără număr, din lipsă de altceva, tot tocau pentru o Zacuscă universală, care s-ar fi dorit în Cartea recordurilor… apoi, ocolind Groapa, își croia drum spre Centru, un hohotitor și balcanic Centru, cu nebunia lui nocturnă, cu acordeoanele date la maxim, cu mașinile lui din care nenumărați guță și nenumărați copii-minune răsunau spre urechile înfiorate ale micilor locatari.
…ei bine, Zeii hotărâseră totuși ca, regulat, la intervale anume, din Groapă să se nască eterna pasăre Phoenix, cu aripile ei de foc, un pic blegite, e drept, și să cânte discret, apoi tot mai tare, sacadat, ca o răpăială de pușcă-mitralieră: SATU-…, SĂTU-…, SĂTURAT!!!, SĂTURAȚI-VĂ!!, SĂTURAȚI-VĂ!!! SĂ-TU-RA-ȚI-VĂ !!! …odat!

(imagine de AICI)

Vernisaje ALTFEL

Vineri, 30 octombrie 2009… nu prea am memoria datelor, de aceea simt mereu nevoia să le notez. Programul nostru, al celor din Laurian, fusese să vernisăm vineri cele două frumoase prezențe în noua clădire a Colegiului: Cristian Bădiliță și Sorin Agachi.


…cu toate astea, nu trebuia să fie un vernisaj obișnuit…

(dl Mihai Tironeac)
…în care niște oameni să spună niște chestii exagerate despre alți oameni…

…așa că Alex Sîrbu, Andra Agachi și Mirela Nistor au plănuit o pantomimă, care a atras atenția celor prezenți…

(foștii noștri profesori)

(elevi)

(d-na Ana Florescu)

(d-na Codruța Câmpan)

(dl Dorin Moraru)

…pe fețele tuturor rămâne întipărită o expresie…



(foto: Sorin Agachi)

Recea splendoare

Extrasă din tumultul ultimilor zile, am pășit, parcă pentru prima dată în toamna asta, în recele gălbui al Parcului ”Eminescu”. Pentru cei de departe, cărora le e încă dor de Parc, câteva fotografii luate azi, la 3 grade cred, când vești oribile se succed.