Elenaagachi’s Weblog

Cîţiva prieteni ale căror fotografii le-am mai gasit…

Iertare celorlalţi!

IULIAN…ANDREI…dşoara Stoianov

Cu Lucian, la Putna, la o acţiune studenţească…

Şerban şi Laur…pe unde veţi mai fi…

Colocviile studenţeşti de la Iaşi la care participaţi voi cu lucrări! Îţi aminteşti, Măgduţa? Daniel? Adi Crupa?

Sorina, Cristi? Dşoara Doroş, parcă…

 Dar campania antifumat??

Puseserăţi versuri de la Vama Veche, spre disperarea unora…ştiţi voi!

Andreea, Daniel, Maria, Sorina şi ceilalţi…

Cu drag, tuturor!

Săptămîna viitoare am să vă răsfăţ cu foto de la 2-3 banchete! Poate că, între timp, veţi intra şi voi pe blogul meu , cu alte foto sau comentarii!

Cu siguranţă, nu ne dăm seama… Doar ne trezim dintr-o dată surprinşi, răsfoind un album cu fotografii… Cine e tînăra aceea simpatică, a cui să fie privirea plină de bucurie, de întristare, de plictiseală sau cine ştie de ce încă?

Habar nu mai avem ce anume ne trecea prin cap atunci… Poate că un gînd de genul „Hai, fă mai repede fotografia, mi-e foame şi vreau acasă!” , ori, „Doamne, încă o fotografie, nu aveam chef de ea!…” sau „ E obsedat de fotografii şi nu se gîndeşte să trăiască clipa!”…

Uităm în timp record, uităm totul, uităm mirosul sentimentelor, al Trecutului, al Vieţii noastre întregi… Ce ne-am face fără ele, fără fotografii? Fiinţa noastră profundă răsare din liniile fotografiilor, oricum ar fi, oricît de bine sau rău îi stă pieptănătura, hainele, oricît de demodată, de grăsulie, de slabă, de nepotrivită, oricum ar fi, e varianta noastră mai bună… Ne face plăcere să o avem, e mai tînără, ARE MARELE AVANTAJ!

M-aţi provocat, dragii mei, cu comentariile voastre, pentru care vă mulţumesc, să reiau cîteva albume de fotografii, să vă caut, să încerc a-mi aminti… Trecutul îmi izbeşte cu putere întreaga fiinţă, vă recunosc, vă aud rîsetele, vă simt energia minunată, vă ascult „poantele” (care vouă vi se păreau bune!!), reactualizez cu precizie împrejurările… Şi eu, care credeam că n-o să mai ţin minte… Vouă, dragii mei, aceste cîteva secvenţe, să vă fie benefice, să vă bucure, să le desprindeţi şi să le aşezaţi în încăperea curată a fiinţei voastre, să le salvaţi… din praful uitării!

 … acum…să fie 14 ani?

Eram aproape de vîrsta voastră, Andra a crescut printre voi, copil de trupă al Laurianului…

Iulian, Edi, Marcel??

Treptat, frînturi ale rememorării unor paşi prin Budapesta îmi restituie inaginea Cîinilor de bronz, la picioarele cărora întreaga noastră familie a avut o imensă strîngere de inimă…

E vorba despre un grup statuar din incinta Palatului Buda. O frumoasă reprezentare a unei vînători, avînd drept element central un prinţ cu o figură destul de infatuată, de-a dreptul prostească, etalîdu-şi, cu mîndria faptului de a fi ucis (??), trofeul: un cerb imens, curbat în frigurile morţii…

În planul de mai jos al grupului, apar EI, frumoşii cîini de vînătoare… Au diverse atitudini, dar cu toţii îşi arată sentimentele - de la încîntarea de a fi pe placul stăpînilor, la mîndria de a sta în aşa companie preţioasă. Privirea lor frumoasă cere un semn de dragoste dinspre puternicii lor adoraţi, semn care, evident, nu mai vine… Dar cîinii nu se supără, EI ŞTIU SĂ IERTE SI SĂ SPERE PÎNĂ LA CAPĂT!

 Seara am petrecut-o în Iaşi, printre grupuri de costume negre. Statice şi uşor gălăgioase. Care nu priveau multele lucrări de grafică înşiruite pe pereţi, în sala ritmată de coloane. În faţa uneia dintre compoziţii am privit îndelung. Era un tablou din anul 2000 în acuarelă şi tuş, duct gros, apăsat, aproape zgâriat. Nu fineţea desenului l-a interesat pe artist ci dinamica tulburătoare.

Tema fluturelui, pe care au dezvoltat-o până nu demult copiii pe bloguri mi-a rămas undeva, încât involuntar o recunosc în neaşteptate locuri şi fără să vreau o continui imaginar… Nu de mult am regăsit-o într-o expoziţie de artă la Viena, în Casa Secession, pulsau aripile mari, rotunjite, inocente, ale unor fluturi care camuflau siluete umane. 

Într-un cu totul alt spaţiu, în sala flancată de coloane a restaurantului era seară şi priveam tabloul graficianului Dragoş Pătraşcu. Frapa dezlănţuita alergare a calului. Nările sfredelite adânc par însetate de aerul dilatat în faţa alergării. Un fascicul de curbe dau un efect hipnotic de galop. Călăreţul inedit este un fluture cu aripi ascuţite, un Icar negru ce ţine aripile desfăcute în beţia alergării ca un zbor…

Foto: grafică, Muzeul Secession din Viena şi faţada muzeului  

E duminica seara. Ne plimbam pe St-Denis, fara nici un scop.  Ni se
face frig frig si nu vrem decit un ceai. Intram zgribuliti intr-un “Second
Cup” , una din multele cafenele de pe aceasta strada atit de
europeana. Miros de cafea si patiserie…Fumul lispseste, caci in Montreal e
interzis sa se fumeze in orice restaurant, bar sau institutie publica,
ceea ce ma bucura foarte tare, in calitatea mea actuala  de nefumoatoare.
In cafenea, un peisaj cu care de-acum sintem obisnuiti: laptop-uri
aproape la toate mesele, tineri lucrind febril la ultimele lucrari din
sesiune, eventual cu castile pe urechi. Daca pot face doua lucruri deodata,
de ce nu? Remarc, tot ca de obicei, citeva persoane cufundate in
lectura, linga cana de cafea aburinda, pe cind la alte mese, altii, discuta.
De la bar se aude o muzica in surdina. Se vorbeste in soapta,
atmosfera e placuta si calduroasa, colorata de imaginea tablourilor de pe
pereti care isi asteapta in tacere cumparatorii sau doar… privitorii.
Intre
timp ne hotarim si pentru o baclava. Nu stam mult, ne asteapta atitea
de facut acasa…Plecam lasind in urma mirosul de cafea si zumzetul
teraselor de pe St-Denis. In ciuda serilor reci, e primavara in Montreal.

Sigur, acum, cînd „a te distra” echivalează pentru unii tineri doar cu a bea, a-ţi face de cap, ştiţi şi voi, mici şi bere, manele, eventual în praful de la Baisa ori prin crîşme de cartier, în fine… acum e greu de presupus că ar putea interesa pe cineva cum se mai „distrează ” tinerii de aiurea.

Şi totuşi…

Aflîndu-mă, zilele trecute la Cluj, la Festivalul internaţional „Blaga”, am fost invitată, împreună cu o distinsă prietenă (critic literar), la o lansare cu totul specială. Se lansa o culegere de „Fotopoeme” la o cafenea aflată în centrul Clujului, ce se cheamă „Zorki”. Atîrnate lejer pe pereţi erau fotografiile artistului Lorand Peli, avînd drept tematică nudul feminin. Admirabile, de altminteri, dubioase, poate, pentru pudici. Dar, să revin la întrebarea lui Maiorescu: e imorală Venus de Milo? Nu, atîta vreme cît imaginea trupului ei se situează în zona artisticului. Nimic vulgar nu e în acele fotografii, nimic ce să facă deliciul perverşilor. Ba, aş spune, intimidează pe cei glumeţi, habar n-au ce şi cum să vadă la ele. Alături de aceste fotografii, practic legat de fiecare dintre ele, cîte un poem al foarte talentatului Adrian Suciu. Prezentările nu au fost deloc academice, doar imaginile şi textele spuneau totul despre Femeie, despre Iubire…

În cafeneaua grea de fum, studenţii savurau berea şi fotopoemele într-un firesc pe care, de mult mi-l doresc şi eu pe aici…

Foto de Lorand Peli, coperta Fotopoemelor

 În principiu, din multele momente de intensitate maximă, am ales 4 dintre ele: corul, artificiile, panorama şi oraşul fantoma vor fi titlurile lor.

Corul - Biserica Sf. Ştefan

În cea de a doua zi la Viena, seara am mers, evident, la Catedrală. Specifică stilului gotic, înaltă de peste o sută de metri şi intens înflorată şi dichisită cu sculpturi minuscule; dar nu toate astea m-au impresionat. Mai fusesem şi la Paris şi ştiam splendoarea catedralelor gotice. Intrând însă, am dat peste un program iniţiat de studenţi pentru a sărbători… ceva. Lângă altar se aflau corul şi orchestra. Ne-am oprit şi ne-am aşezat ca să ascultăm. Erau rugăciuni. Dintr-o dată, din neantul întunecat al catedralei a apărut un slab cânt de vioară. Ce curgea lin şi devenea din ce în ce mai puternic întru slavă. Iar în contextul acela atât de bogat spiritual, vioara nu a făcut decât sa inunde sufletul până la refuz, până la disperare şi atunci sufletul s-a vărsat în fiecare dintre noi şi s-a prefăcut în dulci clipe de plutire, atât de uşoare încât deveneau dureroase şi aproape insuportabile. Şi atunci sufletul s-a preschimbat în lacrimi inexplicabile, dar care redăruiau starea de normalitate şi de bine, întrucât eliberau potopul din inimă.

Artificiile – „Roata”

Cu Roata nu a fost o poveste la fel de cutremurătoare, nici măcar interesantă. Ceea ce m-a făcut, însă, să o amintesc este întâmplarea/coincidenţa (de fapt cam toate momentele superbe au fost superbe din pură întâmplare). Voiam, deci, să vedem parcul de distracţii de la Viena. Era seara şi cele două roţi imense erau luminate minunat. Exact în acel moment au început deasupra parcului focurile de artificii. Şi ce artificii! Măreţe, ocupau tot cerul deasupra noastră transformându-se în steluţe colorate ce se învârteau în toate sensurile posibile. A fost grozav! Care ar fi fost probabilitatea ca noi să trecem cu maşina pe lângă parcul de distracţii şi exact în acel moment să înceapă deasupra noastră focurile de artificii. Nici acum nu ştiu care a fost ocazia… oricum a fost ceva magic.

Panorama - Podul înlănţuit

Ultima seară în Budapesta ne-a oferit încă un moment magic. Panorama oraşului în timp ce treceam Podul vechi cu lanţuri, peste Dunăre. Mi-am promis că acea imagine nu o voi uita şi am căutat să-mi fixez anumite repere. Parlamentul în stânga, Palatul Budai Var în dreapta, Dunărea neagră (care mai prelua uneori din luminile reci ale palatelor) - râul Styx cu torţele sale înflăcărate. A fost şi este o imagine emblematică… vaporaşele treceau pe râul negru în trecut sau în viitor, spre moarte sau spre viaţă, în ritmul atât de lent al timpului ce acolo nu există. Vămile, însă, nu se mai plăteau, era trecere liberă în acea seară, binecuvântată de sărbătoarea lor.

Budai Var - Oraşul Fantomă

Am întâlnit în multe locuri oraşele fantomă. Este oraşul fără viaţă, ireal şi totuşi palpabil, cu drumuri prăfuite şi clădiri învăluite în clar-obscur, cu semafoarele care arată întotdeauna roşu. Aş putea, totuşi denumi burgul Budai Var drept „oraş al fantomelor” căci, într-adevăr, acolo, în minutele în care am ajuns noi, totul devenise fantomatic. Evident printr-o întâmplare am ajuns pe poarta unui orăşel în centrul capitalei Budapesta. Era seara şi totul părea ciudat. Orăşelul din oraş avea cam tot ceea ce-i trebuia ca să se întreţină: biserici, hoteluri, magazine medievale. Am ajuns dintr-o dată într-o altă lume. De această dată, populată… de stafii. Vesele şi şturlubatice, acestea dansau ritmuri populare ungureşti, iar berea, ceaunele şi porcul la proţap nu lipseau. Râsetele lor se înălţau zburdalnice, depăşind cu mult grandoarea zidurilor cetăţii. Mâncăruri tradiţionale, aburi ireali învăluiau ceaunele uriaşe îmbiindu-ne să trecem în dimensiunea lor fantastică. Evident, nimeni nu a putut rezista. Casele cuminţi îşi aşteptau petrecăreţii; la colţuri câte un gentilom frumos îmbrăcat şi cu o demnitate de invidiat ne invita înăuntru pentru o cafea sau, în caz contrar, era fericit, în superioritatea sa, să ofere (contra cost) ceva informaţii rătăciţilor care au trecut poarta poate prea devreme şi doreau acum, oarecum înfricoşaţi, să găsească ieşirea. A fost o atmosferă care, prin ciudăţenia ei, îndeamnă la revenire. Am plecat deci, cu gândul acestei reveniri, căci timpul a trecut în fantasticul locului parcă prea repede. Ploaia spăla uşor lumea burgheză, gonea lumea la căsuţele lor şi acoperea cu sunetul ei zgomotul vesel al fantomei.

La Budapesta, lângă termele Gellért, o statuie cobora muntele, cobora din icoană. S-au oprit un timp, cal şi călăreţ în faţa unei grote în care s-a petrecut cândva o apariţie. Cavalerul anilor 1000 e Ştefan, încreştinătorul maghiarilor. Statuia din piatră lăptoasă e cu adevărat reprezentativă prin modestia materialului, dimensiunilor ei şi atitudinii pe care o exprimă. Nimic triumfalist şi totuşi un mare triumf al spiritului. Calul are, în priviri, ceva din dragostea şi înţelepciunea năzdravanului din basm. Cavalerul a descălecat. Revelaţia creştină nu e o victorie călare. Trebuie să te aşezi, să devii un prinţ al păcii, să poţi spune cu smerenie Pace vouă ! Între mâini, ca într-o icoană, îşi îmbrăţişează ctitoria, biserica din suflet.

Undeva pe soclu se menţionează că statuia aceasta, de înălţimea unui om, este dedicată anului 2000. În anul în care pe la noi se sfinţeau cruci la care trebuie să urci pe o scară să le vezi, acolo, pe malul Dunării, un sculptor ungur a făcut ca o statuie să coboare în tăcere din icoană.

E greu de ordonat acum impresii… Ele se vor sedimenta şi vor alcătui un nu-ştiu-ce şi un nu-ştiu-pentru-cine, cîndva.

Doar îmi vin în minte, de pildă, cele două acvile imperiale, ca simbol al forţei şi al regalităţii biruitoare: acvila ungurească şi acvila bicefală austriacă. Aceste simboluri apar pretutindeni, de la coloanele ce străjuiesc palatele, la porţile imense din fier forjat, apoi pe statui, în fresce, pe frontoane, pe acoperişurile catedralelor şi chiar pe unele case vechi drept străjeri, Păzitori ai Templului, în măsura în care TEMPLUM devine sinonim cu acasa tuturor…

Ei bine, acvila ungurească e uluitoare! Agresivitatea ar fi trăsătura exacerbată prin care este reprezentată. Să nu se creadă că am ceva împotriva ungurilor! Îi respect şi sunt realmente încîntată de Budapesta, de tot ce au reuşit ei să arate lumii. Doar că nu-mi pot reprima un zîmbet ironic atunci cînd văd copleşitoarea acvilă regală de la palatul Budai Vár (Buda, reşedinţa principilor unguri)… E făcută să înspăimînte, să copleşească, să apere, să ucidă! O acvilă atotputernică, dominatoare, în aceeaşi măsură, ocrotitoare. O acvilă reprezentată mereu în mişcare, foarte naturalist, ţinîndu-şi ghearele pe o spadă, heraldic, dar nu numai!

Dimpotrivă, simbol şi heraldică pură e în imaginea acvilei bicefale a austriecilor… Aceea e mai puţin agresivă, aproape cuminte, dar fermă! Clasicului pur al acvilei bicefale îi răspunde, aproape anulîndu-l, romanticul de groază al acvilei ungureşti.

În plus, peste tot în palatul Budavári există acest exces de forţă, învăluitoare şi tutelară. Iată, de pildă, una dintre porţile Castelului e în formă de pînză de păiajen! Excelent elaborată, sugerînd, pentru mine, fascinaţia magică a ţesăturii labirintice. Privită ca un Prag, între lumea noastră, a muritorilor de rînd şi lumea lor, a celor puternici, care se vrea eternă, pînza de păianjen e străjuită, evident, de un alt simbol regal, deopotrivă înfricoşător şi macabru: Corbul. Ţinînd în cioc un inel de aur a cărui istorie nu o mai dezvolt acum, corbul e păstrătorul Fascinaţiei Porţii… Cei care intră i se supun, semnează un Pact, acceptă întreaga provocare a regalităţii, a trecerii noastre prin lume, a nimicniciei noastre, a forţei Destinului, a echilibrului şi a haosului deopotrivă.

… Bate, şi nu ştii cine-ţi va deschide! Intră, şi nu ştii peste ce vei da!

Dacă tot am vorbit de călătorii, atunci, iată, se pare că sunt într-o zodie binecuvîntată, aceea a Călătoriilor…

După 4 zile de ieşire din ţărişoară (două la Budapesta şi două la Viena) viaţa e mai interesantă, zilele curg mai dinamic, şi sensurile se adună…

Nu am, ca majoritatea, obsesia aceea cu Occidentul, cum că ei ar fi buricul pămîntului, iar noi nişte pricăjiţi ce iau lecţii de democraţie!

Doar un lucru mă doare: indiferenţa noastră faţă de trecut! Pînă şi centrul Botoşaniului ar arăta mai bine dacă s-ar găsi nişte Oameni să investească…

Ce bistrouri discrete şi elegante am putea avea, ce galerii de artă (arta nu lipseşte aici!!), ce cafenele minuscule, în care doar şoapte se aud şi murmurul muzicii; alături, pe „pietonal”, o vioară şi, poate, un acordeon ar îmbia la o secundă de uitare, de pierdere în tot şi în toate, de extaz… Tinerii noştri frumoşi s-ar plimba ţinîndu-se de mînă, muzica din surdină le-ar spune ceea ce cuvintele nu reuşesc niciodată!

Nu trebuie să mergi la Viena pentru asta, e atît de aproape, abia atingi cu mîna şi, cu un pic de imaginaţie, poţi chiar să fii fericit!