No comment

”Vai de biet român saracul!/Îndarat tot da ca racul,
Nici îi merge, nici se ‘ndeamna, /Nici îi este toamna, toamna,
Nici e vara vara lui, /Si-i strain în tara lui.” (Mihai Eminescu, Doină)

ONOR PIAȚA UNIVERSITĂȚII!

Sursa foto: Adevarul.ro: AICI, AICI, AICI.

 

Cu modestie, gândind la Eminescu

În timp, am tot participat sau inițiat, tot felul de ”momente” Eminescu. Pe unele le-am uitat, altele le am încă în memorie…

Unele au fost luminoase și izbăvitoare (Colocviile studenției, inițiate de prof. Dumitru Irimia), altele, de-a dreptul plicticoase și triste (cele de la Botoșani, scene penibile cu tot felul de primari care ofereau premii unor scriitori participanți), altele festiviste  și irosite (Memorialul de la Ipotești fiind, azi, un fel de SRL sau un birou de contabilitate, în care nu se mai întâmplă absolut nimic) ; am ajuns să nu mai am nicio reacție vis a vis de ”Zilele Eminescu”, lucrările noastre despre opera sa zac pe undeva, prin niște volume, nu le mai citește nimeni. Nu mă amuză nici să ”organizez” cu elevii ”momente poetice” în care nici eu, nici ei nu mai credem. A rămas doar să-mi țin orele și să încerc să-i luminez cumva, cu niște sensuri, la lucrul pe text. Nu sunt adepta festivismelor, nu am cultul ”monștrilor sacri”, detest vorbele goale pe care le-am tot auzit, în timp, cum spuneam; de aceea am primit cu suspiciune propunerea lui Carmen Moraru de a merge cu ea și cei câțiva prieteni, să punem o floare la un bust al lui Eminescu dintr-un sat uitat de lume, undeva, departe de Ipotești. Și totuși am mers!

Satul e chiar departe, departe în timp, în spațiu, în mentalitate, în tot. Tipul acela de sate, cum sunt multe în Româna, în care nimănui nu-i pasă de ce vede la TV, poate doar niște muzică populară; cu oameni, cum altfel, simpli, peste care timpul nu a trecut decât în sens invers, într-o regresiune ciudată, reiterând un traseu numai de ei și de el știut, înapoi, la origini. O lume care mie mi se pare bizară, ținută deliberat în ignoranță și sărăcie, de toți ”puternicii” zilei, dintotdeauna; o masă de manevră care nu mai păstrează decât acel rest sumar de umanitate, pe care îl scot din adâncuri, la vreo zi mai specială, ca să arate că ei sunt dispuși să le facă și ”celor de la oraș” pe plac. O lume de la capătul lumii, care-și poartă durerile mocnite, glumele groase și hainele sărace, ușor frustrați de condiția lor, dar încă OAMENI!

Ei bine, de la ei mă așteptam cel mai puțin să ”colaboreze” la îndemnurile lui Carmen cea inimoasă: s-au adunat și ne-au dus cu căruțele lor pe dealul pe care a fost urcat, în 2005, bustul lui Eminescu, alături de casa bătrânului Gheorghe Cojocaru, văduv de peste 20 de ani, mândru că lângă casa lui s-a pus bustul, un fel de păzitor al Pragului, care încă citește cu mândrie versuri din Luceafărul; să auzi pe bătrânul de 85 de ani recitând ”Eu sunt Luceafărul de sus/ Iar tu să-mi fii mireasă.”!

Carmen a scos câteva foi cu versuri, le-a împrăștiat și s-au citit cu un fel de religiozitate, câteva melodii s-au auzit la ghitară, apoi totul s-a terminat, fără discursuri sforăitoare, simplu, cu niște vin fiert și gustări, aduse pentru memoria zilei poetului…

La final, o femeie din sat a spus: nu am să uit niciodată poezia ”O, mamă”! Au trecut atâția ani de când am terminat școala tot nu pot să o uit…

În singurătatea lui, bustul a rămas să contemple gerul iernii ce stă să vină, ciorile lacome de pe imaș, casa bătrânului Cojocaru, salcâmii din zarea cenușie, pomii plantați de membrii Asociației culturale ”Floare albastră”, caii depărtându-se în colbul drumului, DRUMUL al cărui capăt nimeni nu-l poate bănui.

Vitrine de Crăciun la Bruges

Andra și Dumitru mi-au adus câteva fotografii… Vi le impărtașesc și vouă! La mulți ani!

Minunile de lângă noi

Irecognoscibilitatea miracolului…teoria asta cu nume lung, pe care am găsit-o la Mircea Eliade: minunile ne înconjoară pretutindeni, doar că nu le percepem drept minuni, nu ne în-minunăm, suntem prea grăbiți.

Alteori, ne trezim părtași la o minune, fără să vrem, fără să știm de ce am fost aleși pentru asta. Minunile simple, gesturile FIREȘTI, ele contează, eu așa cred.

Firește, unii s-ar putea considera fericiți că le-a ieșit ”foncțioara”, că s-au mutat în vilele statului, că au devenit miniștri, președinți, că plutesc în butoiul cu miere de bani, că au reușit să fure fără să fie descoperiți, furtul fiind, la noi, emblemă națională, dar nu astea sunt minunile! Astea sunt poverile, ele vor fi plătite.

Minunile simple, nu cele de la locurile sacre, sunt printre noi, o întâlnire pe care, mai apoi, o vom numi providențială, o mână întinsă spre noi sau mâna noastră întinsă spre alții… Altfel, Sacrul nu se poate justifica. Sacrul el însuși ar fi lipsit de semnificație dacă nu s-ar întâmpla micile minuni.