Zdruncinătura (gând)

Când mergeam cu trenul, în România comunistă, aveam oroare  nu numai de mizeria, de frigul din compartiment, de ferestrele murdare şi de ilustratele de la Băile Felix,  prinse într-o ramă îngălbenită şi urât mirositore…ca intreg ansamblul… aveam oroare, mai ales la călatoriile de noapte, de clipa aceea cumplită pentru mine, în care parcă trenul ieşea de pe şine, zdruncinându-se… Nu am putut niciodata să dorm în tren, tocmai ca să nu ratez clipa aceea catstrofală, în care el avea să se desprinda şi eu aveam să levitez printre manşoanele tari de lemn, printre arcurile rupte ale canapelelor, prin ferestrele cărora le vor fi sărit încuietorile.

În mod straniu, România de azi mi se pare un tren de noapte care se scutură straşnic la trecerea de pe o şină pe alta. E parcă un coşmar din care aş dori să mă trezesc, dar nu am puterea asta. Atunci îl las să curgă, curgând şi eu cu el în jos, aşteptând zdruncinătura finală, aia care o să mă amestece cu şuruburile ruginite din podea, cu perdelele de catifea soioasă, de un verde stins în praf, cu masca de la caloriferul rece, metalică şi ruginită, cu plasa de la bagaje şi cu becurile făcute ţăndări. La răstimpuri, vocea controlorului o să mi se pară cântare de îngeri: „Biiiiiiletele la con-trooool!”

Excelenta călătorie spre NICIUNDE din Călăuza lui Andrei Tarkovsky. Sonorităţi de Eduard Artemiev.

Invitaţi: nevrotici revoltaţi, doamne cu profunzime, visători lucizi, scriitori cu har, latiniste nostalgice, poeţi, călători inteligenţi…