Când eram mică, mama îmi păstra dulciurile într-o cutie la care nu aveam acces, dar despre care știam că există. Din când în când, scotea câte o prăjiturică, câte o turtă dulce, câte o fondantă, mi le aducea ca pe niște mici comori, cu un zâmbet complice. Mi se păreau cu atât mai bune! Nu mi-a trecut niciodată prin minte să le aflu, să deschid cutia și să o golesc… Știam că ele EXISTA, că, la final, tot ale mele vor fi.
Iubirea, toleranța și prietenia sunt dulciuri la îndemâna tuturor, dar pe care atât de puțini le dăruiesc, încât nu mai speri că vor fi ale tale, oricât te-ai strădui.
Așa că te închizi în tine, sperând că într-o zi vor pricepe că undeva, într-un colț de suflet există o cutie din care cineva va scoate, într-un târziu, bunătăți.
Dulciuri la Sinaia, foto de Andra Agachi
Elenaagachi's Weblog 
Arata apetisant … ca sa nu mai vorbesc de sentimentul de prospetime pe care il induc. Ma fac sa ma gandesc la intensitatea si puritatea gandurilor unui copil ..
Exact!
Cred că într-adevăr „cutia cu bunătăţi” trebuie păstrată în taină. Am făcut de-a lungul vieţii greşeala de a crede că pot apela direct la „cutia” celor din jur, oferind-o pe a mea tot fără rezerve; şi mi s-a dat peste mână…