Poveste cu securiști


(lego art de Nathan Sawaya)
Faptul că cineva, de la Servicii, ori poate un hacker mai cultural a intrat pe contul meu de Facebook mi-a amintit o întâmplare din studenție, cu securiști, evident…
La ea a făcut referire și Dumitru, dar eu o voi nara mai clar, ca voi, cei mai tineri prieteni ai mei, să pricepeți că teroarea nu e numai în filmele de groază, ea e mult mai subtilă, generația mea s-a născut în teroare, a trăit în teroare, tot cu speranța că se va termina cândva, dar se întâmplă că speranța însăși muri.
Mai întâi, FENOMENUL. Ce-i face pe oameni să fie securiști? Avantajele, evident. E mult mai ușor să ”torni” sau să filezi pe cineva, pe bani mulți, decât să-ți chinui mintea pe bani puțini. Securiștii sunt o gașcă enormă de băieți inteligenți și cu ochi albaștri, cum se spunea pe vremea noastră, care se îmbogățesc sau primesc funcții extrem de importante, doar pentru ca fac asta: TOARNA! Securiștii sunt,evident, de foarte multe feluri și rase, dar nu-mi propun acum un studiu, deși l-aș recomanda unui student îndrăzneț, ca și temă de doctorat. În variantă postdecebristă, majoritatea securiștilor mai de vază s-au făcut ”masoni”, a fost chiar o moda acum câțiva ani: cum, nu ești mason??? Ca să vezi cât de aberanți sunt românii!
Ca să revin, eram studenți și, evident, ne intâlniserăm să ascultăm Europa Liberă, așa bruiat cum era acest extrem de important post de radio. Camera de cămin era neîncăpătoare pentru cei care ne adunaserăm acolo. La un moment dat, auzim bătăi puternice în ușă și gazda noastră trage draperia care separa micul antreu de restul camerei… Am apucat să închidem radioul și așteptam cu sufletul la gură să se deschidă ușa, gândindu-ne, evident că cineva dintre colegii noștri ”informase” unde trebuie despre noi.
Un amestec de frică și de eroism ne-a traversat pe toți: eroismul era al vârstei, al frumuseții întreprinderii noastre, tocmai vorbea la radio Monica Lovinescu, s-au și publicat, sub titlul ”Unde scurte”, la Humanitas, superbele ei prezentări. Monica Lovinescu fusese bătută crunt de securiști, aproape de moarte. Vedeți, noi ne-am format în perioada ceaușistă cea mai neagră (anii 1980), aceea în care teroarea atinsese apogeul.
De după draperie am zărit cu toții câteva perechi de cizme negre, erau, pe acea vreme, în dotarea milițienilor. Este imaginea emblematică pe care nu o pot uita, pe care nimeni dintre noi nu cred că a uitat-o. Emblema vieții de sub cizmele lor, a vieții risipite în speranțe și iluzii, emblemă a fricii de a trăi normal, emblemă a groazei de aproapele. Frica a fost expresie a victoriei sistemului asupra noastră și comunismul a turnat în noi, ca într-un mulaj etern, cantități enorme de frică. Evident, milițienii căutau un student anume, au bătut la ușa noastră doar pentru asta, și-au băgat capul pe ușă și au privit paharele de vin, radioul, apoi au plecat.
Au un avantaj cei care au rezistat și nu s-au făcut securiști: acela de a fi suverani în suferința lor, avantajul celui care și-a construit viața așa cum a putut, dar fără concesii. Nu o duc bine, nu au o viață de invidiat, firește, dar nici securiștii, cu toate răsunătoarele lor succese, nu cred că o duc prea bine, trăind atât cât pot și ei cu o CONȘTIINȚA VINOVATĂ, cum spunea Al. Paleologu.
Noi am avut totuși o viață bună: colegi ai noștri și-au pierdut-o în beciurile lor, sistemul e dur, mulțumim frumos!
Până la urmă, avantajul e acela că te poți cunoaște mai bine în situații-limită, spre deosebire de ei, care vor muri și ei așa cum toți murim, fără să fi avut vreodată satisfacția vieții pe cont propriu, fără proptele, fără rest.

Caută și citește: Jurnalul fericirii de N. Steinhardt; Rugați-va pentru fratele Alexandru, de C. Noica; citește interviurile lui Petre Țuțea, Octavian Paler …sunt atât de multe de citit, ele vor rămâne!


Ironie: regretatul Octavian Paler la Antena 3, citiți pe burtieră și veți vedea că nu s-a schimbat absolut nimic aici, din 2008! dar absolut nimic!

Anunțuri

4 răspunsuri la „Poveste cu securiști

  1. „…si securistii mor […] fără să fi avut vreodată satisfacția vieții pe cont propriu, fără proptele…” Draga doamna, sunt putin de alta parare. Cind popa ne duce la groapa zice simplu: „priviti la oasele astea albe si spuneti care-i bogatul si care-i saracul?” Dupa…, nu este decit bezna. Securistii nu trebuie sa crape de moarte naturala sau in paturile proprii, ci merita sa moara in chinurile cele mai grele. Si tare mult imi doresc sa iau gitul macar unuia din cei care mi-au chinuit zilele si dinainte de ’89, dar mai ales dupa ’89! Pentru ca eu nu-i voi putea ierta in veci!

  2. Cezar, temperamentul tau ma lasa fara replica, dar iti spun o poveste cu parintele Steinhardt, acest evreu formidabil care s-a convertit la ortodoxie si care a spus ca Isus a murit pe cruce ca un caine, gol si acoperit de rusine si, prin asta , moartea lui se deosebeste de moartea exemplara a lui Socrate, de pilda, care a primit ”paharul” inconjurat de prieteni, Isus a murit ca un OM OBISNUIT, CA ULTIMUL OM; parintele Steihardt se ruga mai cu seama pentru toti nemernicii si in mod special pentru calaii lui, mergea pe genunchi de la intrarea in biserica si pana la Altar si plangea si se ruga sa-i ierte Dumnezeu, ca tare multe vor avea de patimit!!!

  3. formidabila scurta rememorare care culmineaza, dupa mine, in descrierea acelei irepresibile groaze de celalalt. Chiar cred ca se poate scrie un doctorat despre problema asta si ca merita scris. Despre tirania celuilalt intr-un sistem dictatorial, despre groaza fata de celalaltul anonim, care se resfrange, tocmai din cauza lipsei identitatii celuilalt, asupra tuturor. Toti cei care iti sunt apropiati devin, sau pot oricand deveni celalalt. Raportul insusi cu alteritatea este subminat dintru bun inceput. Groaza fata de celalalt este neputinta de a spune „tu” fiind, in acelasi timp, tu insuti. Celalalt, dupa ce falsifica insasi raportul cu alteritatea, ma falsifica pe mine insumi. A fi eu insumi devine, cel mult, o forma de rezistenta.
    Apoi, daca n-ar fi Cristoiu in cadrul final, al carui nume nici nu mai merita scris cu litera mare – dar treaca de la mine, pentru criticul literar rezonabil care a fost – colajul cu Paler ar fi perfect. Nici eu nu mai cred in nimic. Nu mai cred nici in democratie, nici in libertate, nici in alte cuvinte ale caror definitii suna uluitor si care raman simple fictiuni. Apoi nu mai cred nici in Dumnezeu – oricat de nobila ar fi aceasta fictiune. Cred insa ca poporul roman a intrat intr-un soi de post-istorie, de sub-istorie, in care se zbate anemic, si din care nu mai poate invia.

  4. De acord cu tine …
    Cristoiu imi repugna si mie…In rest, na, asta cu Dumnezeu e frumoasa, utopie sau ba, nus… Nu ma costa nimic sa cred, atat cat se poate…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s