”Bufnițele nu sunt niciodata ce par a fi!”


Am văzut pe niște site-uri ale unor oameni foarte onorabili ideea că animalele mai mor și ele, na, că vulturii se hrănesc și ei cu frumoase căprioare,  în modul cel mai firesc, că oamenii mor, darămite animalele,  așa că toată gălăgia de pe Facebook în legătură cu cei 230 de câini uciși la Botoșani și cu bieții cai din pădurile patriei rezultă că ar fi doar o pălăvrăgeală fără sens. Au, desigur, mult mai mult sens problemele globale ale lumii, vizita unui arab bogat la noi, problemele columbenilor, ale tuturor rataților nației, pe care dânsa (nația) îi privește și îi acceptă cu ochii larg deschiși, până și deschizătorul de conserve al lui Andrei Pleșu pare mult mai important: ”desfăcătorul de conserve (tradiţional) e o sculă simplă. Îl folosesc de decenii milioane de oameni fără să simtă nevoia unor îmbunătăţiri fundamentale. Se poate schimba design-ul, se pot aduce unele ameliorări simplificatoare, dar produsul în sine e bun aşa cum e şi verificat ca atare prin multiplă folosinţă. Dar au apărut „ameliorări“ care nu simplifică, ci, dimpotrivă, complică utilizarea pînă la enigmă. Am petrecut două seri încercînd să deschid cu o versiune „nouă“ a instrumentului o cutie de compot. O operaţiune în principiu elementară a devenit o taină, un proiect irealizabil. Am traversat toate fazele disperării şi ale ridicolului, am schimbat unghiuri, poziţii, strategii, am înjurat, am rîs ca prostul, am intrat în conflict ideologic cu modernitatea, dar am cedat. Am adormit epuizat, cu nostalgia compotului inaccesibil. ” (Sursa Dilema Veche!)

Suntem un popor trist, îngândurat, un popor care și-a pierdut reperele, un popor care merge numai cu capul plecat, atent doar la sine dacă mai poate fi atent la ceva. Un popor flămând nu are chef să discute despre animale, el însuși animalizat de nevoi.

Așa că bieții câini și bieții cai (Fănuș Neagu, că azi a trecut DINCOLO, mult și frumos a scris despre caii din Insula Mare a Brăilei!!) la ce bun să mai fie un subiect de gândire pentru el?

Nu, bufnițele nu sunt ce par a fi, și nici caii care mor nu sunt ce par a fi: ei reprezintă speranțele noastre muribunde, bătaia de joc a vremelnicilor ”mari” ai zilei, scuipatul acesta enorm pe toate valorile în care noi am crezut preț de o clipă, cât o viață.

Trăim într-un perpetuu film de groază. Păcat că nu avem un regizor ca David Lynch!

Anunțuri

5 răspunsuri la „”Bufnițele nu sunt niciodata ce par a fi!”

  1. De cate ori vin acasa trebuie sa treaca cel putin o saptamana ca sa-mi revin. In primele zile traiesc cu impresia ca sunt intr-o tara ‘nefireasca’ …
    Nu stiu daca si-n alte parti mass-media acorda o asa de mare importanta nulitatilor. Televiziunile de la noi insa se intrec in stiri gen ‘can-can’, in barfe si reportaje de doi bani (gauriti) bucata.
    Problemele importante sunt si ele ‘mascarite’ in acelasi stil.
    Nu stiu cati ani vor trebuie sa treaca pentru ca lumea sa invete ce inseamna normalitatea.

  2. Bine ai venit acasa! Acum poate ma intelegi si pe mine, si de ce e asa de negru blogul asta! 🙂

  3. Impresia pe care o lasa textul tau despre noi, romanii, in general, este cutremuratoare; si, cred, profund adevarata. Asa este, traim intr-un film de groaza, sau, intr-un film absurd mai degraba in care schimbam intre noi replici fara sens si raspundem evenimentelor cutremuratoare care se petrec cu aiuritoare reflectii despre desfacatoare de conserve. Suntem, de fapt, intr-un alt serial al lui Lynch, The Rabbits, cred ca ii spune, cu diverenta ca personajele au fost multiplicate pana la colosalul numar de 22 de milioane. Caci daca mi se pare tulburator ceva in privinta romanilor e numarul lor. La modul cel mai serios. Nu inteleg cum o populatie atat de numeroasa poate sa fie transformata intr-o masa inerta, bleaga si profund inofensiva, pe care n-o mai scandalizeaza si n-o mai afecteaza nimic, si care ingaduie orice dintr-un fel de lene asfixianta.
    Cred ca romanii trec astazi printr-un fel de depresie colectiva care blocheaza in ei orice urma de umanitate si de demnitate, orice urma de bun simt, de vina, de constiinta, de responsabilitate, etc., etc., lasand neatinse numai reflexele neconditionate. Poporul roman e o enorma leguma strangulata cu un vrej urias.

  4. Multumesc, Paul.
    Enorma ”leguma strangulata”, cum spui, e pe jumatate dusa, stricata. Acum e prea tarziu ca sa mai recuperam ceva… si astia mici, vin din urma, copii fideli ale parintilor lor. Azi, de pilda, o fatuca de clasa a XI a de la noi, plina de absentze si de fitze s-a rastit la directoare pentru ca a fost intrebata de ce nu poarta uniforma… A amenintzat ca vine cu nu stiu ce televiziune locala, ca e un liceu deschis si fiecare face ce vrea!Intelegi?
    Nu demult, ma luptam cu niste ”parinti” plini de ifose, aici, la mine pe blog, si care au drept ”profesie” mnimic altceva decat barfa, statul cu cotul pe gard, privitul in curtea vecinului parandu-li-se foarte amuzant. Copiii dansilor cresc astfel, nutriti din plin cu televiziunile scandalos de slabe profesional si etic… Si tot asa, si tot asa… SUNTEM IREMEDIABIL PIERDUTI SI CULMEA E CA NU NE DAM SEAMA DE ASTA! inca…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s