După ce vezi Catedrala de la Amiens, Franța, axa lumii se schimbă.
Nimic nu mai seamănă cu ce era. Frumoasa catedrala de la Köln ti se pare cumințită și aproape banală. Iar cea de la Rouen, cu turnul ei gigant e ca o demoazelă față de o doamnă bine. Catedrala de la Amiens e ca un munte așezat pe granița dintre rai și iad. Dezvoltată PLENAR, în toate direcțiile, mai puțin in sensul elansării prin turnuri, e înspăimântător de frumoasă prin dimensiune (e cea mai mare din Franța), varietatea realizării estetice, prin tematică și prin poveștile magice care stau la temeliile ei.
Daca ai mei nu au timp să vorbească acum despre ea, imi asum un scurt comentariu pentru că impresiile sunt (încă) proaspete.
Amiens e un orășel cochet, rupt în două de o ciudată catedrală, născută din visele celor care au crezut în ceea ce se consideră a fi moaștele (de fapt o parte din craniul și maxilarul de sus) ale Sf. Ioan Botezătorul.
Spuneam că e la limita dintre rai și iad pentru că are simbolistica teribil de complexă a amândurora.
Moartea e omniprezentă în catedrală, nu neapărat pentru și prin multele morminte pe care le conține (asta e absolut firesc!), ci prin nenumăratele sculpturi reprezentând cranii, moartea in balansoar, moartea pe care plânge un copil , celebrul ingeraș, care plânge flancat de cranii… una dim marile atracții ale catedralei…
Apoi sunt reclicvele, osuariul, Judecata de Apoi, din arcada principala… toate amintind omului cât de mărunt este și cât de imperfectă, domnia lui.
Lumina mi s-a părut a fi bine filtrată și difuză, o caracteristică a goticului fiind traseul acesta semiîntuneric, la capătul căruia, după ce se parcurge un labirint, afli cât ești de neînsemnat, cât de puerile sunt toate eforturile tale.
În catedrale există, cum se știe, un excelent efect de ÎNALT. Practic, tot trebuie să stai cu ochii pe sus, până înțepenești, până își simți vertebrele gâtului intrând in cap, de parcă elenul lor constructiv (astăzi, s-ar numi ”suprastructuri”) ar avea drept scop să te DETERMINE SĂ TE UIȚI ÎN SUS, așa cum la noi, mănăstirile au ușa aceea de la intrare, subdimensionată, să te oblige să te smerești. Efectul de ÎNALT coincide cu efectul celălalt, de ÎNJOS, ca și cum cele două abordări și-ar da mâna pe coloana ta vertebrală.
…și într-un caz și în celălalt, Divinitatea și Moartea fac jocurile!
Foto: fam Agachi
Elenaagachi's Weblog 