Cristian Bădiliţă despre români şi despre obsesiile lor

Cristian Bădiliţă

LUMEA DE AZI VĂZUTĂ PRIN PATERIC

(interviu de Constantin Iftime, 2005)

– Dragă Cristian Bădiliţă, am devenit, după experienţa comunistă, un popor acedic? Avva Pimen (149) spune ca acedia se află la fiecare început de lucrare. Cum să o luăm din loc?

– Da, românii au devenit un popor acedic. Acedia este „boala demonului de amiază”. Ea a fost perfect cîntărită, măsurată şi definită de Părinţii pustiei, mai ales de Antonie şi de Evagrie: e un soi de lehamite metafizică. Călugărul acedic nu mai are chef să facă nimic, nici să se roage, nici să citească, nici să mediteze, nici măcar să mai creadă în Dumnezeu. Atins de această boală, plictisit în ultimul hal de tot şi de toate, Antonie primeşte totuşi un leac divin. Un înger, un dublu al său perfect, o ectoplasmă spirituală, se aşează în faţa chiliei sfîntului şi începe să împletească un coş din trestii. O voce îi spune : „Să faci şi tu ca mine şi te vei vindeca”. Leacul acediei este, pînă la urmă… „lucrul artizanal”. Pare anecdotic, dar, de fapt, e foarte serios. Rodin, bietul, sculpta de dimineaţa pînă seara ca să-şi învingă acedia. Uneori îmi spun că şi francezii, în general, sînt un popor acedic, care şi-a găsit leacul în cîteva forme de civilizaţie pe care le-au şlefuit cum îşi şlefuia Brâncuşi „capetele de copil”. Un „acedic” francez atunci cînd pregăteşte o masă ţine seama nu numai de potrivirea sosurilor cu felul principal, de aşezarea tacîmurilor după ritualul sacrosanct al bunului gust, ci şi de repartiazarea oaspeţilor în jurul mesei după culoarea ochilor (exagerez, fireşte, dar nu mult) sau de potrivirea vinului cu irizările lustrei din tavan ori cu intensitatea flăcărilor din şemineu. Francezii se vindecă prin civilizaţie, românii prin bancurile şi „deşteptăciunea” de o calitate destul de îndoilenică.

Acum, acedia fireşte că este început pentru toate. Ea este starea de haos (ontologic, psihologic, politic, dacă vrei) care precede cosmos-ul, rînduiala, creaţia. Liviu Rusu, un estetician uluitor de interesant, uitat azi, şi-ar fi putut intitula sistemul: potenţele acediei în creaţia literară. Părintele Bunge a scris pagini remarcabile despre acedie ca dizolvare a sufletului, înainte de trezire. Aşa cum monahul acedic nu se gîndeşte la altceva decît la fuga din chilie şi la uitarea lui Dumnezeu (s-a săturat de călugărie ca dracul de tămîie) tot aşa am senzaţia, de fiecare dată cînd mă întorc în România, că românii s-au săturat de România şi de ei înşişi. Peste tot domneşte nemulţumirea, exprimată printr-o intonaţie specifică, agresivă, duşmănoasă, nepoliticoasă şi ura faţă de tot ce-i în preajmă. Nu întîmplător peste două milioane de compatroţi umblă brambrura prin Europa. Ce caută, săracii acedici ? Avere şi confort. Dar cu ce preţ! Iar ţara/chilia, unde mai devreme sau mai tîrziu, tot se vor întoarce, a reîncăput deja pe mîna ştim noi cui. Acum, leacul văd că a rămas tot în seama altora. Românii cred că intrarea în UE e leacul potrivit contra acediei naţionale. Se înşeală amarnic. Leacul  se află în fiecare dintre ei şi în primul rînd în gradul de cinste cu care îşi asumă fiecare boala. Dincolo de metaforă, acedia este o boală naţională concretă, iar vindecarea ei nu se poate realiza printr-un act politic, ci printr-o convertire de natură spirituală.

– Dl Andrei Pleşu spunea la un moment dat că România are acută nevoie de un proiect al onoarei naţionale. Ar putea el să înceapă de jos, de la nivelul furnicilor şi de la îndemnul avvei Hierax: „… nu bârfi pe nimeni şi te vei mântui?”

– Onoare, cinste, demnitate… Unde te trezeşti, iubit prieten? Nu vezi cine stă în fruntea ţării, cu vot democratic? Cred că te-ai născut cu cincizeci de ani prea tîrziu. Onoarea şi România ça fait deux despuis des lustres. A existat onoare şi acolo (mai există încă, marginal), dar ce se vede e mai degrabă oroare, nu onoare. „Onoarea” românilor se rezumă perfect prin acel apelativ caragialesc: „onorabile” (urmează: „stai să-ţi povestesc”). Ai dreptate însă, recuperarea acestor valori nu se face prin decret prezindeţial, ci prin exersarea lor firească şi cotidiană în sînul familiei. Proiectul lui Andrei Pleşu trebuie să plece de la exemplul (nu numai de la vorbele) avvei Hierax. Atunci cînd părinţii, fraţii, copiii şi nepoţii noştri vor învăţa să pună în practică un minim cod de civilizaţie, atunci cînd vor şti să nu-şi trateze semenul cu bădărănie şi aroganţă, atunci cînd nu-şi vor mai atribui merite pe care nu le au şi nu-i vor judeca pe alţii făcînd abstracţie de propria lor josnicie, atunci abia totul va reintra în ordine. În Franţa, modelele sînt impuse de sus şi se trag din Vechiul Regim. Orice emigrant din ultimul trib african vrea să fie şi să se poarte ca burghezul pe care-l vede zilnic la televizor, vorbind corect, sigur pe el şi cu vădită preţuire pentru valorile pe care le încarnează. Burghezul trage Franţa în sus, orice s-ar întîmpla. Franţa e o ţară atît de profund civilizată (datorită vechilor şcoli catolice) încît pînă şi cîinii, dacă ar şti să vorbească, ţi-ar da bună ziua cînd trec pe lîngă tine. În România lucrurile stau invers. Modelul trebuie impus de jos, de la omul simplu, educat în valorile tradiţionale. Omul simplu trebuie să-i înveţe pe Iliescu sau pe Năstase cum să se îmbrace, cum să se poarte şi mai ales cum să-şi vadă de treabă altundeva decît în fruntea unei ţări.

   – Am suprimat din îndemnul avvei Hierax, intenţionat, prima injoncţiune. Răspunsul complet era : „Stai în chilia ta, nu bârfi pe nimeni şi vei fi mântuit.” Ţi se pare că decizia BOR de a nu permite preoţilor să intre în politică este salutară?

– Absolut. De la Revoluţie aştept acest gest. A venit tîrziu, dar bine c-a venit. BOR nu e o instituţie care mă entuziasmează în mod special, dar cînd face lucruri pozitive i se cuvine reverenţă. Sînt primul care i-o fac. Prima reverenţă a meritat-o Preafericitul Teoctist la vizita Papei. Acum, iată, încă un prilej de a ne arăta în acord. Radu Preda are un merit în formularea hotărîrii sinodale. El este unul din cei mai buni cunoscători ai chestiunii privitoare la relaţiile dintre Biserică şi Stat, aşa că nu mă mir deloc de atitudinea răspicată a superiorului său, mitropolitul Bartolomeu Anania. E vorba strict de neimplicarea preoţilor în politica de partid, nu de interzicerea drepturilor civice ale preoţilor, cum interpretează aiurea un „analist politic” în revista 22. Preoţii, dacă vor, vor merge şi vor vota cu cine vor dori. Dar nici un preot nu va putea milita activ în cadrul unui partid, întrucît Biserica şi Statul sînt instituţii care funcţionează după principii COMPLET diferite. Preoţii care fac din Duhul Sfînt unealtă politică se comportă la fel de pueril ca aceşti „analişti” care reduc Biserica la o organizaţie de partid. Iar călugării, dacă sînt călugări adevăraţi, „stau în chilie şi se mîntuie”, rugîndu-se şi pentru noi. Nimeni nu i-a obligat să-şi aleagă acest mod de viaţă rupt de lume. Hotărîrea Sinodului îi priveşte strict pe preoţii sau călugării falşi. Acum se va alege grîul de neghină, iar Biserica nu se va mai amesteca în treburile Mamonei, decît exercitîndu-şi funcţia ei socială firească (ajutor caritativ, cantine, dormitoare pentru săraci etc.). Asta e singura „politică” a Bisericii lui Isus.

– Avva Eudaimonos zice: „Rupe toate legăturile cu mulţimea, ca să nu ţi se strice mintea şi să-ţi tulburi isihia.” Soluţia convine mediului monastic. Dar noi, laicii, cum să facem, ca să nu ni se strice mintea? De la Socrate, cel puţin, intelectualii laici se tem de ohlocraţie.

– Cum să te fereşti de mentalitatea turmei? Lucrurile au evoluat radical de la Socrate pînă azi. Socrate detesta nu numai ohlocraţia (de fapt, termenul apare cu Polibiu), care este forma degenerată a democraţiei, ci şi pe aceasta din urmă (Philon este singurul antic care vorbeşte de bine democraţia, dar în sens larg-teologic). Chestiunea ridicată de avva Eudaimonos („Fericitul”) e un topos al filozofiei vechi, păgînă şi creştină. Mulţimea, opinia publică, doxa (faţă de episteme) sînt detestate de oricine doreşte să înainteze pe calea desăvîrşirii sau a mîntuirii. Patericul spune adesea: în oraş, sau în lume, demonii nu te agresează direct, ci prin interpuşi („prieteni”, femei, colegi, semeni, pur şi simplu). În sigurătatea pustiului însă el se prezintă în persoană. De aici identificarea demonilor cu gîndurile (logismoi). Gîndurile sînt personificate de Părinţii pustiei, ele sînt văzute ca nişte fiinţe cu personalitate, care atacă pe dinăuntru şi din faţa cărora este imposibil să fugi. Unde să fugi de propriul tău suflet? Aşadar, rupe-te de mulţime înseamnă, într-o primă etapă, refugiază-te departe de întruparea exterioară a tentaţiilor. Unii oameni sînt virtuoşi nu pentru că au ajuns la un grad înalt de înduhovnicire, ci pentru că pur şi simplu evită prilejurile sau locurile ispititoare (casele de toleranţă, cîrciumile, femeile deochiate, cartierele rău famate). A doua etapă devine mai dificilă: ai scăpat de turmă, ce faci acum cu singurătatea ta? Cum o administrezi? Cum o foloseşti pentru rodire? Aici intervine rolul Maestrului spiritual, al Duhovnicului sau al Prietenului pur şi simplu. Mulţimea dispersează, Prietenii adună, cimentează, zidesc pentru totdeauna. Eu învăţ din cărţi, dar de înaintat înaintez cu prietenii la braţ.

– Despre avva Eladios se spune că timp de douăzeci de ani nu şi-a ridicat niciodată ochii să se uite spre tavanul bisericii. Aflăm şi in nenumărate alte locuri că virtutea creştină de temelie e smerenia. Mai are vreun impact astăzi, într-o lume a imaginii infinit complicate, simplitatea privirii?

– Lumea a devenit mai complicată la suprafaţă, nu în profunzime. În lumea occidentală smerenia e o calitate esenţială, dar nu sub forma ei conotată creştin, ci sub aceea, mai puţin pretenţioasă, a onestităţii, a modestiei, a directitudinii. Dau cîteva exemple din experienţa personală. Nici un profesor universitar occidental pe care îl cunosc nu emite şi nici nu-i trece prin gînd să emită pretenţii în afara domeniului pe care-l stăpîneşte. Enrico Norelli, de pildă, cunoaşte o mulţime de lucruri pe lîngă patristică; a citit tot Dostoievski, ştie filozofie medievală, cunoaşte tradiţia protestantă foarte bine, se mişcă prin filozofia greacă foarte uşor, dar niciodată n-a avut pretenţia să treacă drept specialist în Dostoievski, în Luther sau în Platon. Sau în ebraică şi etiopiană, limbi pe care le-a studiat temeinic. De fiecare dată cînd un student îi propune o teză într-un domeniu sau despre un autor unde ştie că există un specialist recunoscut, în mod automat îl îndreaptă pe studentul respectiv către acesta.

– Există, la noi, tendinţa de a-i ironiza pe „speciliaşti”. Care ar fi explicaţia?
– O anumită mulţumire de sine a mediocrului „genialoid”. Specialistul nu trebuie dispreţuit şi taxat aprioric drept imbecil, îngust la minte, refractar la viziune, chiţibuşar fără perspectivă „metafizică” etc.. Astea sînt taxări ranchiunoase şi nesemnificative, pînă la urmă. Între un „amator” prost şi un „specialist” prost îl prefer pe cel de-al doilea. E drept că sînt foarte mulţi specialişti proşti, dar nu trebuie să sancţionăm „specializările”, ci prostia. În România foarte mulţi văd că publică, nestingheriţi, „eseuri” despre Biblie, despre Cusanus, despre Augustin, despre Grigore de Nyssa, despre Platon fără să aibă habar nici de greacă, nici de latină. În Occident, a vorbi despre Augustin fără să-i fi citit măcar un text în latină e uşor descalificant,cel puţin în lumea universitară. Iarăşi, nu zic că specialistul e ultima instanţă, zic doar că el este prima instanţă, de care orice om serios trebuie să ţină seama, ca să nu elucubreze amatoristic.
– Care-i situaţia clerului occindetal? Care este atitudinea lui în lume, faţă de credincioşi sau necredincioşi.
– Plină de modestie şi bun simţ (dar cam goşistă). Cred că e şi consecinţa Conciliului Vatican II, care a normalizat relaţiile dintre cler şi restul lumii, aducînd-i, de fapt, pe preoţi în mijlocul oamenilor. Foarte des merg cu soţia mea la slujbele catolice. În Franţa laicii au dreptul, firesc, de a împărţi credincioşilor ostia, „trupul Domnului”. În liturghia ortodoxă acesta e un sacrament celebrat exclusiv de preot. Văd aşadar oameni obişnuiţi, îmbrăcaţi obişnuit, vecini de-ai noştri, împărţind „trupul lui Isus” confraţilor lor, alături de preoţi. Dar smerenia sau, hai să nu fiu pretenţios!, modestia acestor preoţi catolici occidentali mă unge la suflet şi mă face să înţeleg concret ce înseamnă creştinismul. Odată, la o slujbă care avea loc într-o cantină pentru săraci, la Madrid, preotul a fost interpelat de un sărman zdrenţăros: „Ia ascultă, ce tot îndrugi verzi şi uscate… Dacă-ţi cer acum haina de pe tine mi-o dai?” Atunci Enrique, preotul, un prieten cum rar mi-a dăruit Domnul, şi-a scos în modul cel mai firesc sutana de pe el (era singura haină cu care umbla şi iarna şi vara) şi a rămas în cămaşă pînă la sfîrşitul slujbei. Dar n-a făcut-o ostentativ, a făcut-o absolut firesc şi cu mare dragoste în priviri, în aşa fel încît, la sfîrşit, cerşetorul arţăgos l-a aşteptat la intrare şi, cînd l-a văzut, i-a căzut de gît, pur şi simplu, şi a început să plîngă ca un copil. Am asistat de atîtea ori la atacuri împrotriva Bisericii şi împotriva lui Isus în Occident, în faţa preoţilor sau credincioşilor. Absolut niciodată aceştia n-au reacţionat altfel decît cu smerenie şi nobleţe. Cînd criticile erau îndreptăţite recunoaşteau şi încercau să ia măsuri, fiecare în parohia lui. Cînd erau răuvoitoare nu reacţionau în nici un fel sau puneau lucrurile la punct cu argumente precise şi fără menajamente. Dar tot timpul cu modestie. Şi tot timpul extrem de politicoşi.

– Şi cu preoţii ortodocşi cum stau lucrurile?
– I-am vorbit de bine adineauri. Cunosc foarte mulţi ierarhi şi preoţi ortodocşi care sînt realmente modele de modestie şi chiar de sfinţenie. Dar cunosc şi mulţi pentru care aroganţa e a doua sutană (mai ales tineri, dar nu numai; trebuie luat fiecare caz în parte). Aceştia se simt invesiţi cu o misie specială nu numai faţă de credincioşi, dar şi faţă de necredincioşi. De obicei aroganţa face casă bună cu incultura, cu impoliteţea şi cu „spiritul” de cazarmă. Mă doare, pentru că e şi Biserica mea. De fiecare dată cînd scriu cîte un text ca să pun la punct o greşeală văd că unii preoţi sar în sus ca muşcaţi de streche. Asta-i smerenie? Spui că în secolul XXI BOR nu are încă o traducere normală a Vechiului Testament şi în loc să se ia măsuri urgente, eşti taxat drept „impertinent”. Critica, atunci cînd e justificată, e binefăcătoare. Nu mă mir că se înmulţesc reacţiile anticlericale pretutindeni. Şi nu mă voi mira deloc cînd preoţimea arogantă (repet, o minoriotate) va deveni ţinta nemulţumirii oamenilor simpli. Oamenii simpli nu mai pot fi duşi de nas la infinit. Smerenia, modestia ar trebui să reintre în primul rînd în natura preoţimii şi credincioşilor din România. Smerenia este sentimentul limitele noastre în raport cu Dumnezeu şi în raport cu semenii. Unii pot să se simtă smeriţi în faţa lui Dumnezeu, dar smerenia reală este sentimentul limitelor tale în raport cu semenii. Faţă de Dumnezeu e normal să te simţi „un mic”; vanitoşii se simt ultrapitici pe lîngă Dumnezeu. Ei, dar e Dumnezeu, nu se compară ei cu oricine. Faţă de semen însă e foarte greu să ai acest sentiment. Dar nici nu trebuie să te simţi mic faţă de semn, ci să te simţi doar relativ. Să ai conştiinţa clară că şi alţii sînt valoroşi, că nu eşti singurul investit să dai lecţii ori verdicte ori singurul imaculat şi perfect, singurul necriticabil.
– Se spune că, înainte de moarte, Dumnezeu îi dezvăluie avvei Antonie propria ascensiune postumă spre cer. Revelaţia cu pricina era un semn de mare iubire divină. Viziunea nu provoaca spaima ascetului, dimpotrivă. Poate doar o imensă uimire. La romantici insă, autoscopia postumă creează angoase,crispare: „tresar, încremenesc, sunt eu”. În ce constă ruptura dintre cele două viziuni?
– Antonie trăia zilnic cu Dumnezeu, ca toţi sfinţii, de altminteri. Romanticii trăiesc zilnic cu ego-ul lor exacerbat. Lui Antonie Dumnezeu îi revelează itinerariul post mortem al sufletului, dar în primul rînd îl asigură de biruinţa asupra demonilor vameşi (demonii sînt sălăşluiţi în aer, după concepţia veche, iudeo-creştină). Prin revelaţie Antonie simte ajutorul harului. Dumnezeu nu-l va părăsi nici dincolo, aşa cum nu l-a părăsit de-a lungul vieţii. Harul va fi mereu cu el. Modelul romanticilor este omul pelagian, care a devenit model cvasiabsolut în epoca modernă. Omul pelagian crede în mîntuirea fără har, prin forţe proprii. Desigur, Pelagius nu trebuie diabolizat, aşa cum a procedat Biserica vreme de o mie cinci sute de ani. E un personaj admirabil, un teolog de primă mînă şi un mare contemplativ. Dar pelagianismul e o atitudine care nu-mi place. A te crede capabil de automîntuire sau măcar de simplă vieţuire prin mijloace proprii frizează nebunia. Problema pusă de tine este esenţială. Cum trăim: singuri, de capul nostru, după ego-ul nostru, sau în conformitate cu un model divin? Romanticii au viziuni monstruoase, angoasante, terifiante, întrucît ei, „eliberîndu-se” de Dumnezeu, au rămas faţă în faţă cu neantul. Stau singuri în mijlocul unei lumi goale (goale de sens, goale de sacru), fără margini, şi nu-şi pot identifica „dumnezeul” decît în propria lor umbră deformată sau hiperbolizată. De unde proliferarea motivului umbrei, al dublului, al oglinzii, al visului etc. în retorica romantică. Totuşi romanticii au şi ei sfîntul tagmei lor: geniul. Berdiaev îl interpretează pozitiv, nefiind el prea ortodox într-ale teologiei. Crainic aşează geniul sub sfînt, în Nostalgia paradisului. Eliade, oarecum în spiritul lui Berdiaev, vorbeşte despre geniu folosind formula celebră a lui Rudolf Otto: das ganz anderes („cu totul altceva”). Are o notă interesantă despre geniu în Fragmentarium. Poate că cel mai puţin incorect e să spunem că geniul este versiunea luciferică a sfinţeniei (să nu uităm că Lucifer a fost primul înger al lui Dumnezeu).

– Să revenim,  cu o ultimă chestiune, de mare importanţă, atât pentru societatea românească cât şi pentru legitimitatea acestei discuţii: cititorii ne-ar putea acuza că forţăm realitatea monahismului egiptean, aplicând-o la lumea laică actuală. Oricine poate observa că apoftegmele erau concepute în primul rând pentru mediul monastic. Totuşi, la o lectură atentă constatăm că laicatul poate participa, fără încrâncenare, la lucrarea duhovnicească a călugărilor. Avvei Antonie are următoarea  revelaţie în pustiu : „În oraş, există cineva asemenea ţie, un medic care dăruieşte din prisosul ştiinţei sale celor nevoiaşi şi care cântă în fiecare zi Trisaghionul împreună cu îngerii”. Prin urmare, ce raporturi ar trebui să se (re)instituie între laicat şi cler ? Mai poate continua schisma aceasta creată artificial între credinciosul mirean şi preotul său?
– Am vorbit mai înainte despre frumoasa comuniune între cler şi laici în Franţa. Aici, în Franţa, laicii participă chiar la administrarea sfintei împărtăşanii. Parcă-i văd pe unii „teologi” ortodocşi repezindu-se într-o gură şi strigînd: „Blasfemie! Sfînta împărtăşanie e treaba clerului etc”.” Fac o mărturisire pentru care rog să fiu iertat, dar numai prin ea pot explica mai bine lucrurile. Înalt Prea Sfinţitul Iosif, care-i un adevărat „om al lui Dumnezeu” şi căruia îi datorăm enorm, eu şi prietenii mei de la Paris, mi-a propus în două rînduri să mă ungă preot. Desigur, e ceva cu totul special, asta presupune o creştere a lucrării harului cu un milion de volţi, dacă mi-e îngăduit să vorbesc aşa, dar personal nu văd o diferenţă absolută între calitatea de laic şi cea de preot. Credincioşi sîntem cu toţii şi botezaţi în acelaşi Duh. Sigur, există faimoasele distincţii făcute de manuale şi de tradiţia recentissimă, dar dacă iei şi citeşti Evangheliile sau paginile despre preoţia conaturală creştinului ale lui Ioan Gură de Aur te mai gîndeşti înainte de a scoate din mînecă citate adminsitrativ-bisericeşti. Asta nu înseamnă că anulez orice diferenţă între preoţie şi laicat, ar fi naiv, ar însemna să anulez anumite virtuţi esenţiale ale harului. Dar nici nu se poate accepta, împotriva spiritului evangheliei, o dihotomie între preoţie şi laicat. Eu doresc să rămîn laic (sînt şi prea coleric pentru o funcţie de răspundere duhovnicească) şi cred că o Biserică înzestrată cu laici deschişi la minte, şcoliţi, cu umor (mai ales cu umor), destinşi, neîncrîncenaţi, neînregimentaţi administrativ, o asemenea Biserică poate schimba faţa României de azi (în bine, desigur). Dacă ne uităm fără prejudecăţi în jurul nostru, vedem că toate confesiunile creştine comunică excelent la nivelul laicatului. Pe de altă parte, observăm o repliere a clerului ortodox (şi a tagmei călugăreşti) asupra lui însuşi. După 1990 am simţit o deschidere, firească şi sinceră. De cîţiva ani însă scoica se reînchide. Nu ştiu de ce? Probabil clerul, dînd de aer proaspăt, a fost prins de vîrtej. Cred că şi aroganţa despre care vorbeam mai sus e de vină. Biserica a început să-şi dea seama că e „tare”, „puternică” şi atunci crede că nu mai are nevoie de nimeni. Autarhie! Sînt totuşi foarte mulţi preoţi, de toate vîrstele şi de toate rangurile, care nu-i dispreţuiesc pe laici. Dimpotrivă, le cultivă prietenia, îi primesc cu braţele deschise, le stau aproape. Dar atmosfera generală zădărniceşte oarecum eforturile lor. Apoi, trebuie să spun că discriminările acestea se fac în detrimentul Bisericii, nu al laicilor. Pentru că Biserica sînt şi laicii. Laicii sînt carnea înduhovnicită a Bisericii.

Vreau să încheiem discuţia cu un exemplu. Una din lucrările extrem de utile apărute în România este aceea semnată de profesorul Mircea Păcurariu de la Sibiu, intitulată Dicţionarul teologilor români. De cînd o ştiu nu mă satur să o tot răsfoiesc, descoperind în ea figuri absolut remarcabile. Totuşi, titlul este impropriu. Cartea trebuie să se numească exact Dicţionarul teologilor români ortodocşi, pentru că nu apare nici un teolog catolic sau protestant în ea (doar cîţiva greco-catolici „patrioţi”). Or, a identifica teologia ortodoxă cu cea românească e nelegitim şi nepoliticos. BOR nu poate naţionaliza teologia. În al doilea rînd, lucrarea este discriminatorie pentru ortodocşii înşişi, întrucît în ea nu sînt citataţi decît vreo cîţiva laici din generaţiile vechi (Nichifor Crainic, Theodor M. Popescu, Al. Elian, V. Cândea). Dar unde sînt teologii laici de azi, cărora Biserica le datorează atît de mult: Virgil Nemoianu, Andrei Pleşu, Theodor Baconsky, Anca Vasiliu, Lucian Turcescu, Vlad Niculescu, Sorin Dumitrescu, Dan Ciachir, Petre Guran, Marius Lazurcă, Radu Preda, Toader Paleologu, şi atîţia alţii, autori ai unor lucrări excepţionale? Sînt incluşi, în schimb, tot felul de autori care au publicat trei articole jalnice în revistuţe necitite de nimeni, dar care au „meritul” (pentru mine nu-i chiar un merit) de a fi studiat la o facultate teologică neaoşă. Cred că această atitudine discriminatorie trebuie revizuită urgent şi sper ca părintele Păcurariu să publice o nouă ediţie, a III-a, incluzînd şi numele citate aici. Un cler care-şi dipreţuieşte laicatul se autodispreţuieşte. Iar laicii nu doresc altceva decît să-l cinstească pe Isus împreună cu clerul lor, în prietenie sfîntă şi adevărată.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s