Scrisoare deschisă



Poate că nu suntem cu toții la fel. Într-o familie, 2 copii nu sunt la fel. Unul e mai nervos, altul, mai bland, unul mai rabduriu, altul, mai alunecos.
Poate că e așa, cum scrieți voi pe forumuri, poate că v-am nedreptățit de multe ori, poate că și acum o facem. Poate că, împinși de nejunsuri și de tristețe, nu v-am ascultat întotdeauna cu atenție. Știu că unii dintre voi au și acum gândul greu, după câte o nedreptate făcută, cândva, de unul dintre noi. Știu că vă duceți acasă și ne ponegriți, împreună cu unii dintre părinți, știu că nu vorbiți despre noi decât în termenii “aia de română” , “ăla de mate”, știu că, după ce ne cumpărați flori, de 1 și de 8 martie, ne înjurați și râdeți de naivitatea cu care le-am primit, crezând că ne iubiți și că ne respectați; știu că ironizați hainele noastre ponosite, pălariile noastre ridicole, pantofii noștri din alt veac, părul nostru nevopsit sau prost vopsit, geanta noastră veșnic lăbărțată de greutatea testelor, cărților, tezelor voastre… știu că numai la auzul glasului nostrum vă apucă râsul și vă credeți tare inspirați să ne imitați.
Le-a văzut pe toate… Știu cum vă mlădiați vocea, ca să ne cumpărați bunăvoința și v-am văzut, mai apoi, cum vă sclipeau ochișorii a batjocură. Știu că faceți caricaturi cu figurile noastre și că ne dați porecle. Știu că nu mai primiți, mulți dintre voi, lecții, acasă, de comportament decent la școală și știu că nu ne veți respecta decât selectiv.
EU știu toate astea despre voi, dar voi ce anume știți despre noi? Ce altceva știți, afară de câteva impresii și câteva bârfe?
Câte nopți credeți voi că a sacrificat “ala de mate” sau “aia de română”, pentru ca voi sa primiți referințele cele mai bune? Câte zile și câți ani de umilințe au suportat pentru ca voi să creșteți frumos, să vă înălțați și să începeți a gândi?
Câte clipe au sacrificat în dauna familiilor lor pentru ca voi să aveți toate condițiile unor lecții normale? De câte ori poate ca “aia de romana” si “ala de mate” mureau de durere trupească ori sufletească și totuși veneau zâmbind la oră, pentru ca voi să nu simțiți dezastrul?
În câte dăți și-au lăsat ei copiii la părinții lor, doar pentru a merge, alături de voi la olimpiade, în excursii, în tabere…?
Cine stă să contabilizeze câte sacrificii face, în toată viața lui, un profesor? Pe ce state de plată sunt trecute nopțile de studiu, insomniile, neajunsurile, supărările provocate de frustrările unor părinți cu tot mai mult tupeu și cu tot mai mulți bani?
Câți dintre voi, cei care, acum, aveți ceafa tot mai groasă și privirea pierdută în veșnica goană după afaceri vă mai amintiți fibra aceea suavă, ingenuă cu care ați plecat din școală? De ce ați uitat pașii timizi spre școală? De ce v-ați dat după vremuri?
Câți dintre voi știți cu câtă dragoste încă mai vin profesorii la școală? De ce ați picat lecția cea mai frumoasă dintre toate: LECȚIA IUBIRII?
DE CE V-A URÂȚIT VIAȚA ATÂT DE TARE?

Anunțuri

7 răspunsuri la „Scrisoare deschisă

  1. Eu am inceput cariera ca preparator la plata cu ora universitar, ultima roata de la caruta si am intrat in avocatura tocmai ca ma saturasem de neajunsurile vietii de profesor.
    Iti inteleg apelul perfect, insa doar cel care a fost profesor il poate intelege deplin.

  2. Pingback: Aclimatizare « Dumitru Agachi’s Weblog·

  3. Nu generalizati, doamna profesoara! Nu va cunosc personal, dar sigur sunteti un profesor care isi merita numele si care isi face datoria cu pasiune… Sunt si elevi care apreciaza activitatea cadrelor dedicate…
    Succes si tot inainte…chiar daca e greu!

  4. Hmm…Cam asa, la clasele mari…
    La cei mici, a ramas ingenuitatea…
    Pare-se, cei mari au alte probleme acute, „orele” doar le „bruiaza” aceste probleme…Din nou, „varstele omului” Blaga…
    Si atunci, tot ce scoala chiar trebuie sa le dea, nu sunt cunostiinte-oricum se uita, ci…”sentimente alese” si mai ales cum se ajunge la ele… 🙂

  5. Observator, nu poti sti niciodata! 🙂
    George: absolut de acord… desi, eu cunosc si exceptii…

  6. când eram în gimnaziu i-am şoptit, într-o oră, colegului de bancă o vorbă pe care a el a considerat-o amuzantă şi a râs. profesoara a crezut că i-am zis ceva la mişto despre ea şi m-a ridicat în picioare reproşându-mi episodul. până azi regret că nu am încercat să îi explic că nu spusesem nimic despre ea. parcă am bâiguit ceva că „n-am zis nimic de dvs.” dar sunt sigur că a rămas cu impresia aceea, greşită… nu ştiu cum sunt generaţiile de azi, dar eu îmi amintesc că noi ne respectam profesorii.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s