Românul e în veşnic război cu el însuşi. Am revăzut, de curând, câteva filme făcute de români, de-a lungul timpului (Daniliuc, Piţa, Gulea, Mungiu, Mălăiele…). Cu câteva excepţii, aproape toate supralicitează substanţa tragică, întunecată, dramatică. Glissando al lui Mircea Daniliuc, de pildă, are drept pretext o „zonă” istorică concretă, perioda interbelică tulbure, dar substanţa lui ţine de nemulţumirile omului faţă de sistemul totalitar contemporan regizorului şi multora dintre noi, din păcate, şi mă tem că aceeaşi temă e de actualitate.
Chiar cu o faţă „democratică”, sistemul totalitar, rămâne, la noi, mental măcar, un model, mereu învingător. Românii tânjesc după un TĂTUC al naţiei, care să stea, mai nou, prin crâşme, cot la cot cu ei, să cumpere de la hypermarket, cot la cot cu ei, să înjure şi să lase împresia că-i iubeşte, apoi să pozeze în mare justiţiar, să-i mintă frumos, românii adoră asta. Românii nu sunt proşti deloc, dar sunt dependenţi de totalitarism, ca de aer. Ei ştiu cum stau lucrurile, dar nu vor, nu pot să le îndrepte, mintea lor uitucă o să aleagă întotdeauna pe cel care minte mai frumos, care stăpâneşte mai bine tehnicile complicate ale disimulării şi manipulării, pe cel care se afirmă autoritar. Românul nu dă doi bani pe fineţe, pe intelectualitate, pe idealism, pe discreţie, pe onestitate. Iar „politicienii” , absolut toţi, corespund acestui mental dereglat.
În artă, tragismul acestui destin schizoid îşi află un debuşeu, o compensare. „Durerile ascunse”, crima patologică din operele marilor scriitori români, mustul dulce al iubirilor nefericite, dezastrele produse de război, cam aceasta ar fi, în mare, tematica din filmele româneşti. Conotaţie negativa peste tot. Nu analiza, nu psihanaliza, nu confruntarea cu limita şi încercarea unei soluţii. Românii par creaţi pentru o viaţă fără soluţii. Ei acceptă doar fatalitatea şi se lasă dominaţi de către un destin nefast, atât în istorie, cât şi în viaţa lor de zi cu zi. Norii negri ai fatalităţii se adună şi se sparg, ritmic, deal-vale, ca în Mioriţa. Cum frumos spunea Dan Botta, „peste poprul nostru s-a abătut braţul Necesităţii. Lipsa unor mari idealuri ne-a pierdut.” (Dan Botta, Unduire şi moarte, Institutul european, Iaşi, 1995, p. 227)
Umbre şi nori la Văratec. Foto imi aparţine.
Elenaagachi's Weblog 
Se vor găsi destui să mă contrazică, dar mie îmi pare că suntem o naţie de învinşi.
superbă poză, profunde gânduri. referitor la Glissando: l-am văzut în adolescenţă şi mă miram cum de i-au lăsat să-l facă… nu părea cel mai potrivit gust pentru conducere… cât despre lipsa marilor idealuri – cred că ţine tot de educaţie, de la părinţi pleacă totul, dacă i-ar educa pe ai lor în spiritul unor valori… dar noi avem alte treburi şi copiii învaţă să se ocupe cu treburi ca ale noastre şi nu se mai vede capul nostru de atâtea treburi… unde să mai ai loc de idealuri? – şi măreţe! 🙂
Diana, nu prea cred sa te contrazica cineva!
Eumiealmeu, noi am fost la Iasi, la premiera. Era straniu…plin de securisti si totusi! Daniliuc era livid, Doamne ce vremuri!
Cat despre copiii de azi si despre unii dintre parintii lor: copiii nu au nicio vina! FAC CE VAD IN CASA! Daca ai lor fura, vor fura si ei…si asa mai departe. Ai dreptate! Dar e o problema: romanii fura pentru ca ASTA E SANSA, NU PENTRU CA ASTA VOR! Destin tragic, ne invartim in cerc! Si cine nu fura, o incaseaza!
Bune observaţii, în cîteva fraze, legate de „vina tragica”, de substanţa lăuntrică întunecată a românului, nu ştiu dacă şi cel din istorie, dar, cu siguranţă, prezentă la cel pe care timpul l-a obligat la modernitate şi apoi la comunism. Cit despre „marile idealuri” de care vorbeşte un preopinent…. Aş vrea să-i întîlnesc şi eu pe acel tată în stare să-şi educe copii după un compendiu al respectivelor mari, cînd el, dacă e cinstit şi bine educat la rîndu-i, nu le poate vorbi decît de griji, lipsuri, o viaţă ca un chin, trăită mereu din puţin. Iar dacă e altfel, adică necioplit, eventual cu avere, cum poate şi acesta să le insufle idealuri, pe care va sa zică că nu le are, el însuşi… Conotaţia negativă, pînă la urmă ne „prinde” destul de bine!
Pai da, suntem chiar faini! 🙂
Pingback: Sentiment (de) facil « Dumitru Agachi’s Weblog·
Eu n-o sa comentez fragmentul, caci fotografia ta mi-a adus, deodata, aminte de Noica si de fragmentul scris de el, in Jurnalul filosofic, despre vitelul de la Varatec.
Are si fragmentul acela dimensiunea lui tragica, si anume tragicul in fata imposibilitatii de a pastra ceva, oricat de frumos, oricat de autentic, implacabila stergere pana si din amintire a lucrurilor care ne-au marcat oricat de profund. In fond, nu stiu daca omul e o tabula rasa, cum voiau unii filosofi empiristi, insa el sfarseste, cu siguranta, astfel. Pana la urma, nimic nu ne atinge, nimic nu ne impresioneaza decat trecator. Pierdem, mereu, totul. Nu stiu cum sa ne vindecam de asta…
Paul, vezi cum esti? Un pic de optimism, nu? Asa sunteti voi, poetii, numai o depresie! 🙂
Ms pt comment!
Pingback: Întîlnirea « Dumitru Agachi’s Weblog·
asa e, sub ”bratul necesitatii” cel mult e vorba de revolta, mai putin de ideal!
ps: cred ca ”vrajba” merge si fara ghilimele!
Pingback: stari mentale·