Spiritul Craciunului (IV)

Nu ştiu de ce, dar îmi amintesc mai cu seamă PREGĂTIRILE decât Crăciunul propriu -zis. Psihologii vor şti răspunsul, de cele mai multe ori PREGĂTIREA e mai importantă decât ÎMPLINIREA. Din noaptea de Crăciun îmi amintesc doar o slujbă la biserică, când am fost cu tata şi cu tătuţa. Biserica era plină mai mult cu bărbaţi. Ai mei m-au aşezat pe o bancă de lemn, din acelea destul de primitive, de la ţară. Până la un timp, îmi amintesc oamenii, feţele lor, niciodată Altarul. Eram prea mică sau nu era interesul meu, nu mai ştiu. Apoi îmi amintesc de tătuţa, mă gândeam că e BĂTRÂN şi că o să moară, exact la asta mă gândeam şi-mi era ciudă că, spre deosebire de alţi copii, eu nu aveam un casetofon ceva, să-i înregistrez frumoasa voce şi poveştile lui absolute. Mă uitam la capul lui aproape chel, încă frumos, la faţa lui osoasă, la ridurile de pe fruntea lui şi, da, cred că ATUNCI am avut, pentru prima dată CONŞTIINŢA MORŢII.

Mămuţa era o femeie care mie mi se părea miraculoasă ( mai apoi, când am privit-o în MARELE EI SOMN, mi s-a părut de-a dreptul frumoasă. Nu mai avea ghebul, stătea intinsă şi senină şi nu o înţelegeam pe mama , de ce anume plânge. Mămuţa chiar era frumoasă, ce dacă stătea aşa întinsă într-o cutie? ) Tătuţa, în schimb, el mi-a adus revelaţia asta, pe care unii o numesc, a morţii.

În noaptea aceea de Crăciun, m-am gândit PENTRU PRIMA DATĂ CĂ EL VA MURI… că vom muri CU TOŢII. Revelaţie tristă pentru o noapte a Naşterii. Dar aşa a fost să fie. Cred că ATUNCI S-A PRODUS RUPTURA…

Apoi, nu-mi mai amintesc nimic. Nu-mi mai amintesc ce gust aveau bucatele atât de minuţios pregătite, numai mirosul lor îmi e, şi acuma, viu.

(Putna, foto Elena Agachi)