Așa începe…

Andra Agachi


„Maturitatea mă oboseşte cumplit… iar responsabilitatea mi se pare cea mai mare corvoadă. Alegerea, decizia şi responsabilitatea deplină a ei, faptul că de ea depinde o bună parte din viaţa mea viitoare şi faptul că trebuie să aleg dintr-un milion de necuoscute, angoasa asta a neştiinţei mă sperie îngrozitor. Şi nu cred că sunt singura. Neliniştea, nesiguranţa, presiunea, sentimentul de singurătate, toate astea trec tangenţial prin toate spiritul tuturor celor de-a 12-a.

Tocmai de aceea, de frica celor ce vor urma, mă agăţ în neştire de ceea ce am trăit deja. De aceea rememorez, caut în mine lucrurile care mă făceau odată fericită.

Laurianul m-a învăţaţ multe: cum e să simţi mirosul de cerneală roşie când aştepţi pe cel mai
‘’sever’’ profesor al clasei. Cum e când încerci să-ţi cunoşti colegii şi cum nu întotdeauna prima impresie e şi cea corectă. Cum e să trăieşti trauma primei ore de biologie cu domnul Manolache, ca după aceea să afli că este un profesor de nota 20 (nu ştiu de ce tocmai această amintire o am acum clară în memorie…)

Colegialitatea, prietenia, iubirea, durerea, speranţa deşartă, uitarea, fericirea unui lucru înfăptuit de mine, recunoaşterea…

Laurianul a fost părtaş la cele mai multe dintre momentele frumoase din viaţa mea. M-a învăţat să cresc, mi-a dat aripi şi m-a ajutat să zbor, să văd frumosul în toate, să mă exteriorizez, mi-a dat încredere în mine.

Un lucru e sigur… am să plâng la închiderea cursului festiv. Şi nu spun asta ca să epatez sau ca să duc lucrurile în lacrimogen.

Am să plâng deşi ştiu că am să mă pregătesc intens cu o seară înainte, să nu o fac…  Nu vreau să fiu „tare”, nu atunci. O viaţă întreagă ne pregătim să fim „tari” , să biruim orice tragedie, sau măcar să luptăm stăpânindu-ne emoţiile. O viaţă întreagă nu facem decât să ne sugrumăm. Purtăm măşti ca să dovedim că stăpânim situaţia şi pe noi înşine. Un fals total.

Am deci timp, toată viaţa,  să exersez sugrumarea… Joi, însă, voi fi eu. Pentru că liceul, profesorii, colegii şi prietenii mei merită să fiu sinceră. Pentru că nu mă interesează absolut deloc bârfa cotidiană şi nici cele ce se cred despre mine aşa cum nu m-a interesat niciodată.

Am să fiu eu… luându-mi rămas bun de la voi… simplu, sincer, împărţită între amintiri şi vise ce aşteaptă să fie împlinite, oftând fericită: LA REVEDERE LAURIAN! Adio clasa a 12-a…” (Fragment din eseul care apare în ATLNews Nr. 10)


5 răspunsuri la „Așa începe…

  1. Pingback: Trecutul personal nu e istorie, e un ghem… « Dumitru Agachi’s Weblog·

  2. Mie imi vine in minte prima fraza pe care ai spus-o, in prima ora din clasa a 9-a:
    „Ma numesc Elena Agachi si o sa va omor!” 🙂
    Si, la putin timp dupa asta ai intrebat ceva „tehnic” despre Eminescu si ai ales un nume la intamplare de pe lista cu elevi (nu exista catalog inca). Evident: Hostiuc Iulian.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s