Un popor acedic (Cristian Bădiliţă)

(pictura de Hugo Simberg: source)
„…românii au devenit un popor acedic. Acedia este „boala demonului de amiază”. Ea a fost perfect cântărită, măsurată şi definită de Părinţii pustiei, mai ales de Antonie şi de Evagrie: e un soi de lehamite metafizică. Călugărul acedic nu mai are chef să facă nimic, nici să se roage, nici să citească, nici să mediteze, nici măcar să mai creadă în Dumnezeu. Atins de această boală, plictisit în ultimul hal de tot şi de toate, Antonie primeşte totuşi un leac divin. Un înger, un dublu al său perfect, o ectoplasmă spirituală, se aşează în faţa chiliei sfântului şi începe să împletească un coş din trestii. O voce îi spune : „Să faci şi tu ca mine şi te vei vindeca”. Leacul acediei este, până la urmă lucrul artizanal. Pare anecdotic, dar, de fapt, e foarte serios. Rodin, bietul, sculpta de dimineaţa până seara ca să-şi învingă acedia. Uneori îmi spun că şi francezii, în general, sunt un popor acedic, care şi-a găsit leacul în câteva forme de civilizaţie pe care le-au şlefuit cum îşi şlefuia Brâncuşi capetele de copil. Un „acedic” francez atunci când pregăteşte o masă ţine seama nu numai de potrivirea sosurilor cu felul principal, de aşezarea tacâmurilor după ritualul sacrosanct al bunului gust, ci şi de repartizarea oaspeţilor în jurul mesei după culoarea ochilor (exagerez, fireşte, dar nu mult) sau de potrivirea vinului cu irizările lustrei din tavan ori cu intensitatea flăcărilor din şemineu. Francezii se vindecă prin civilizaţie, românii prin bancurile şi „deşteptăciunea” de o calitate destul de îndoilenică.

Acum, acedia fireşte că este început pentru toate. Ea este starea de haos (ontologic, psihologic, politic, dacă vrei) care precede cosmos-ul, rânduiala, creaţia. Liviu Rusu, un estetician uluitor de interesant, uitat azi, şi-ar fi putut intitula sistemul: potenţele acediei în creaţia literară. Părintele Bunge a scris pagini remarcabile despre acedie ca dizolvare a sufletului, înainte de trezire. Aşa cum monahul acedic nu se gândeşte la altceva decât la fuga din chilie şi la uitarea lui Dumnezeu (s-a săturat de călugărie ca dracul de tămâie) tot aşa am senzaţia, de fiecare dată când mă întorc în România, că românii s-au săturat de România şi de ei înşişi. Peste tot domneşte nemulţumirea, exprimată printr-o intonaţie specifică, agresivă, duşmănoasă, nepoliticoasă şi ura faţă de tot ce-i în preajmă. Nu întâmplător peste două milioane de compatrioţi umblă brambura prin Europa. Ce caută, săracii acedici ? Avere şi confort. Dar cu ce preţ! Iar ţara/chilia, unde mai devreme sau mai târziu, tot se vor întoarce, a reîncăput deja pe mâna ştim noi cui. Acum, leacul văd că a rămas tot în seama altora. Românii cred că intrarea în UE e leacul potrivit contra acediei naţionale. Se înşeală amarnic. Leacul se află în fiecare dintre ei şi în primul rând în gradul de cinste cu care îşi asumă fiecare boala. Dincolo de metaforă, acedia este o boală naţională concretă, iar vindecarea ei nu se poate realiza printr-un act politic, ci printr-o convertire de natură spirituală. ”
Fragment din interviul realizat de Ştefan Colceriu 22 martie 2004, Bucureşti-Mont Saint Aignan