Viață fără ”flacăra violetă”

Într-o țară aflată parcă în plin Ev Mediu, care se orientează după ”maeștri spirituali” școliți Dumnezeu știe de cine, cum și unde, și după talismane VIOLET, viața nu e deloc ușoară, nici prea dreaptă nu e!
Primul meu post și însăși ideea blogului a fost și este în legătură cu o pădure frumoasă, unde obișnuiam și încă o facem, să ne plimbăm câinii, mai întâi pe Jar, acum, pe Lapi: Baisa, pădure aflată la puțini kilometri de Botoșani, practic într-o extensie a orașului.

Durerea se găsește pretutindeni. Durerea e în cantități industriale…nu se termină nicicând. Dar, când treci nepăsător pe lângă ea, parcă e mai profundă. Câinii de la Baisa s-au cuibărit într-o parcare. Oameni miloși le mai aruncă câte un colț de pâine. Alții îi alungă cu bețe și-i lovesc, nu cumva să ia vreun ”microb”, mult mai periculos decât acela din capul lor! Îți dai seama că un câine e lovit foarte simplu: iei un băț în mână! Vei vedea că se trage înapoi și fuge… Fiind așa de inteligent, va realiza imediat cât cântărești! Ce cumplit ar fi să știm adevărul din mintea lor! Cum ar râde câinii de cucoanele ofuscate de atingerea lor!

Vara, ei suferă de sete! Se roagă la zeul lor să plouă… iarna, mor de frig. Câinele căruia Andra îi spune ”căpetenia” este de mărimea lui Lapi, extrem de blând și de frumos! Doarme pe pământul plin de zăpadă, cât mai aproape de locul de parcare…să fie primul la mâncare, poate apucă și el ceva…

Hrănindu-i, realizezi că SUNT MAI CIVILIZAȚI DECÂT NOI!!!! Fiecare își așteaptă rândul la hrană, nu se calcă în picioare, nu-și mușcă adversarul…
Deși mor de foame și de frig, câinii de la Baisa NU NE URĂSC!
Câțiva oameni cu milă de animale și-au sacrificat o oră din viața lor și au făcut 2 adăposturi din frunze pentru niște pui nou-născuți.

Mama lor e secătuită de puteri și aproape nu mai are lapte… Puii par sănătoși…vor sfârși cu siguranță sub roțile mașinilor…

În parcarea de la Baisa viața e dură, câinii de aici nu fac Feng Shui și nu cred în ”flacăra violetă”, nu au maeștri spirituali care să-i învețe cum să nu mai simtă durerea, frigul, foamea, lipsa iubirii…

DACĂ MERGEȚI SPRE SUCEAVA, OPRIȚI ÎN PARCAREA DE LA BAISA PENTRU UN STROP DE IUBIRE! Ca și durerea, iubirea nu are margini, iar câinii o știu cel mai bine! Câinii, nu oamenii!
Vine frigul!!!!!!!!

Anunțuri

23 de răspunsuri la „Viață fără ”flacăra violetă”

  1. De cateva ori am avut si eu drum intr-un loc cu multi caini abandonati. Si pe mine m-a uimit modul civilizat in care mancau, nu au sarit pe mine sa ia mancarea mai repede, au asteptat sa le dau eu si nu s-au napustit sa-si ia unul altuia portia.

  2. Azi l-am atacat pe băsescu cu lumina verde, care-i cam tot ca cea violet, numa’ că-i verde. Cred că în următoarele zile va face o criză de deliurum tremens în direct, la o oră de maximă audienţă. De preferinţă, pe OTV…

  3. Impresionant articolul tau! Mare nenorocire prin faptul ca nu exista un camin pentru animalele fara stapâni! Sunt la fel de nevinovati si neajutorati pe lumea asta, ca si copiii…

  4. elena, servus! Nu stiu daca, vreodata, o sa am drum pe acolo, mi-ar face mare placere. Dar ma bucur sa aflu ca exista oameni sensibili si animale atat de rabdatoare si recunoscatoare. Privirile impresionante ale cainilor surprinsi in fotografiile tale, spun totul. Felicitari pentru postare.

  5. M-ai făcut să-mi fie ruşine; şi să mă bucur descoperind că mai sunt oameni buni. Vom fi judecaţi şi pentru animalele pe care le-am chinuit, vai nouă!

  6. Adriana, nu asta am avut in intentie! Doar un pic de mila pentru ei…pana nu se gaseste un foarte civilizat tovaras sa-i duca la ecarisaj! Fiecare din noi are un catel cersetor pe langa blocul in care sta… nu cred ca ar fi asa o mare problema sa-l hranim! Cunosc cucoane care au oroare de caini, dar nu au oroare, totusi, sa-i puna in portbagaj si sa-i duca in padure…

  7. Ai remarcat corect expresia lui! Exact asta e de priceput!
    Sunt superbe pisicutzele tale si catetii! E faina ideea unui blog doar pt ele! Sa-ti traiasca!

  8. Nu stiam de padurea respectiva. Ai dreptate-ar trebui sa invatam unele lucruri de la ei. Si sa fim civilizati nu la nivel de bogatie, avere ci in raport cu ei, prin felul in care stim sa ne purtam cu ei
    🙂
    Ca stapana de asa ceva (luata de pe strada) multumesc pentru post
    🙂

  9. Belle, eu iti multumesc pentru gestul tau absolut minunat!
    Noi stam la bloc, daca as sta la curte, probabil erau toti la mine acum!!!!! 🙂

  10. Stii, eu SuperJa sunt catel de strada. De acolo vin si stiu cum e… doar ca am avut mai mult noroc.

    Pot sa zic simplu: oamenii care iubesc animalele iubesc si oamenii mai acatarii pentru ca au inimi mai încapatoare. Inversa nu stiu daca merge.

    🙂

  11. Tocmai am si eu o catelusa de strada, care a venit sa stea langa bloc. I-am facut culcus si-i duc mancare…Lap se joaca cu ea si-l pune la punct…
    Doar ca vecinii mei NU IUBESC ANIMALELE. Am mai avut tentative de a le ocroti, dar au disparut fara urma in portbagajele lor si apoi in padure… Padurea e un orfelinat, numai ca si acolo sunt reguli stricte…

  12. Da, o sa-ti povestesc si eu o intamplare care m-a vlaguit emotional. Asta-vara, am fost cu Oro la Sfantu Gheorghe, in Delta, la festivalul Anonimul. Ar fi fost paradisul, daca satul n-ar fi fost ticsit de catei atat de chinuiti, incat nu-ti mai ardea de filme pana dimineata. S-o iau cu inceputul. Am coborat de pe vapor. La debarcader, ne-au intampinat satenii, care cu carute, care cu roabe, care cu trasuri, ca sa ne duca pe fiecare care-ncotro. Dar ne-au asteptat si caini. Caini de rasa sau metisi, cu priviri triste si cu nici macar un centimetru de piele fara capuse. Am crezut ca mor. Aveau pielea plina de rani, urechile sfartecate, ochii bolnavi… Unii isi asteptau stapanii care i-au abandonat pe insula, mi-au spus satenii. Nu se mai pot intoarce la Tulcea decat cu vaporul. Unii au incercat, dar au primii bocanci in burta de la falnicii matrozi de Dunare. E drept, viata e dura in Delta. Oamenii sunt atat de saraci si de napastuiti, incat au uitat ca au suflet. O lipoveanca trupesa, care cara intr-un sac gaini cumparate de la Tulcea si pe care le alinta de parca i-arfi fost copii, mi-ai spus pe vapor ca santgheorghenii stiu ca au suflet, dar n-au habar ce sa faca cu el. Eu, impresionata ca le vorbea cu atata dragoste gainuselor, mi-am manifestat admiratia. S-a uitat la mine ca la o extraterestra si a inceput sa rada de se cutremura puntea. „Pai cum sa nu-mi iubesc mancarea, Doamne, iarta-ma ? Gainile astea or sa puna carne pe mine la iarna”. No comment. Viata la tara are legile ei. Dar sa revin la catei. Campingul festivalului e un spatiu in care mi s-a parut ca mi-am regasit specia. Tineri si nu numai, actori, regizori, studenti la toate formele de arta din tara si de aiurea, casute din lemn, terase a la Vama Veche, plaja pustie, fara nimic amenajat, nisip cenusiu, fin, asemenea
    cenusii vulcanice, oameni dezinhibati, relaxati, o mare tulbure, calda, valurita, si niciun strop de muzica nicaieri. Am uitat sa spun ca in Sfantu Gheorghe nu exista masini si nici alei pavate, asa ca domnisoarele cu tocuri n-au unde sa se afiseze. Iar pe plaja, nimeni nu poarta costume de baie din colectia „uita-te la mine, ce mandra sunt”, din acelea cu sclipici si embleme de marca. Pentru ca acolo lumea vine sa citeasca pe plaja si sa faca o baie. Fara jocuri etivale, fara concursuri de plaja cretinode si altele asijdferea. Liniste ca de sfarsit de lume. Unde mai pui ca, daca iti aruncai privirea in zare, vedeai cum se varsa Dunarea in mare. Ca sa nu murim de sete insa, un camion aducea zilnic pe plaja bere, suc si apa. Porumb fiert sau copt, nu. Hai ca m-a luat reveria… Despre catei era vorba. Cand am intrat prima oara in campingul festivalului, ne-a intampinat o cohorta de catei. Catei, nu caini. Zeci de catei.Majoritatea, pechinezi, chihuahua, bisoni maltezi si toate combinatiile dintre ei. Cainii mari, mai putin, dar toti de rasa. Ciobanesti germani, am vazut si un setter, labradori… Normal, am crezut ca erau cateii festivalistilor. Wrong. Erau caini vagabonzi, urmasii celor abandonati de tulceni si nu numai. M-am mirat ca aproape toti cainii erau de talie mica. Un satean mi-a explicat ca asa e moda la Sfantu Gheorghe. Toti si-au cumparat la un moment dat catei mici, care mananca mai putin, dar de care s-au descotorosit in momentul in care s-au prins ca nu sunt jucarii, ca nu mananica numai mamaliga si paine usicata, ca au nevoie de vaccinuri, ca trebuie sterilizati. Asa ca le-au dat drumul pe ulite. Legiunea de catei era prezenta la ore fixe in campus. Fireste, la ora mesei. Daca le aruncai ceva, iesea omor. Se bateau pana le dadea sangele. Dar problema cea mai grava era ca erau plini de capuse. N-am vazut in viata mea atatea capuse, in toate stadiile de dezvoltare. Asa ca, de a doua zi, am lansat cruciada. M-am dus in sat, mi-am cumparat manusi de menaj, o penseta mare, dezinfectant si spirt. Se intelege ca nu exista cabinet veterinar in sat, iar farmacia e mai mult expozitie, cu medicamentele expuse la juma’ de metru unul de altul pe raft. Hrana uscata pentru catei ?! Ce ?!, m-a intrebat farmacista. Si, uite asa, timp de noua zile, am descapusat zeci de catei, le-am uns ranile cu alifie de galbenele, i-am mangaiat si i-am hranit. Si asa, in fata casutei noastre dormeau noaptea o ceata de catei. La vara, ma duc blindata. Am vazut cateluse chihuahua nu mai mari decata un sobolan gestante si abandonate, altele sleite de fatari, am vazut catei cu ochii tumefiati de boli, cu labele rupte, cu urechile sfartecate… Am vazut caini mancand oase de peste. Atat. Dar am vazut si un ciobanesc german frumos. Era al unei bucatarese. M-am apropiat sa-l mangai. Suferea… ca un caine. Avea pleoapele pline de capuse grase, gatul ii era o rana vie. Scancea incestisor. Am intrebat-o pe femeie de ce nu-l scapa de capuse. S-a facut ca nu ma aude si mi-a spus plina de mandrie ca Lupu’ aducea painea in casa ei. Iarna, vaneaza nistreti in Delta. Daca n-ar fi el, mi-a spus femeia, familia ei ar ramane muritoare de foame. Sancta simplicitas… Am plecat din Sfantu Gheorghe cu inima amara. Normal, cateii ne-au condus la vapor. Nu e cazul sa-ti mai spun ce spunea privirea lor…

  13. Carmen, e totul bine aici! Ma bucur mult ca ai intrat! Laurianul e cum il stii…ADICA FAIN! Noi suntem bine, ne e dor de voi…Pe Oro il mai vedem la tv in cate un clip publicitar! Multumesc pentru povestire!!! Te astept oricand!

  14. Ce adevarat si real articol si cat de rai si ignoranti sunt oamenii.Fiecare din noi putem face cate putin pentru aceste suflete.Daca fiecare cetatean ar plati cate o sterilizare,n-am avea suficienti catei de sterilizat,astfel le-am opri acest ciclu de nasteri pentru suferinta.Daca fiecare posesor de animal ar constientiza responsabilitatea fata de animalul sau,atunci n-am mai avea atatia catei abandonati,atatea suflete triste.Pacat ca poporul acesta este prea necopt si prea orbit de lucruri fara valoare sa faca ceva.”Desteapta-te romane……”bla-bla,veci

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s