Patul lui Procust

Mă gîndesc deseori la peisajul dezolant din Călăuza lui Andrei Tarkovsky, la faptul că spectaculosul acolo rezultă tocmai din AŞTEPTAREA SPECTACULOSULUI.

stalker-camera

Practic, în Călăuza nu se întîmplă nimic. Trei oameni, un scriitor, un scientist şi un mistic încearcă să pătrundă, şi reuşesc asta, într-o „Zonă” despre care se spune că e fantastică, ea întruchipînd nu numai incomprehensibilul, ci şi totala lipsă de control din partea umanului…

camera1

Acolo ei ajung într-o casă dărăpănată ca tot restul „Zonei”, un spaţiu banal, dar straniu, despre care se spune că îndeplineşte dorinţele… Asta e , pe scurt şi destul de grosier spusă „istoria”, epica filmului…

stalker_interior

Camera de acolo însă e un pat al lui Procust… Practic, e o ANTICAMERĂ, căci nimeni nu îndrăzneşte să treacă de Prag. Ea trezeşte resentimente, împacă nişte contrarii, cheamă la supunere, la reflecţie, umanizează şi înspăimîntă totodată… Cei trei traversează, fiecare, stări contradictorii, de la revelaţie la violenţă. Pragul dintre „dorinţa sacră şi sinceră” şi lumea lor e mult prea greu de trecut.

Şi telefonul tot sună… Vocea de la capătul celălalt, dacă e o voce, atunci e una banală, ca şi tot restul. Rămîne ca fiecare să descopere Mesajul. Şi fiecare încearcă să transpună pre limba lui, Mesajul, dar Mesagerul nu se lasă aşa de simplu descoperit…

Astfel vara s-a dus,
Fără să lase pe mormântul ei vreo urmă
Soarele încălzeşte încă,
Dar nu e de-ajuns…

Tot adevărul ar fi putut veni
Ca un puf în formă de stea
Strâns în palma mea
Dar nu e de-ajuns…

Nici binele nici răul în zadar nu s-au scurs
Lumea s-a luminat de sărbătoare
Dar nu e de-ajuns…

Viaţa s-a pliat mereu
Atentă, făcându-mă să râd,
Am fost un om norocos
Dar nu e de-ajuns…

Nicio frunză nu s-a uscat,
Niciun os nu s-a rupt,
Ziua, ca un cristal, a spălat totul
Dar nu e de ajuns…” (multumesc, Andra, pentru traducere!)

La urma urmei, nici nu mai contează a cui e vocea, nici de ce telefonul sună în camera goală, nici măcar mesajul nu mai contează, nici Mesagerul ce faţă are…

calauza

Căci fiecare stă cuminte în patul procustian, doar în treacăt, un ochi atent ar sesiza, dar, aşa, foarte subtil, că fiecăruia dintre cei trei îi lipsesc ba cîteva degete de la picioare, ba un pic de frunte, ba un cot sau o fărîmă de umăr… „Numai că asta nu e de ajuns!”

stalker-camera-21

Anunțuri

6 răspunsuri la „Patul lui Procust

  1. Cind am vazut filmul, una dintre secventzele seducatoare a fost cea a recitarii… Sigur ca poemul era tradus. Insa mereu plecam din sala de cinema cu gindul ca as fi vrut sa-mi amintesc fiecare vers din acea poezie si nu mai reuseam… Frumusetea simpla, dar atit de subtila, frumusetea sonora a acelui poem e coplesitoare… Traducerea imi pare foarte buna, rafinata, felicitari Andra! Am citit poezia de citeva ori.
    Sunt observatii de finete in eseul tau, Andreea.

  2. Mai, iti dai seama cit ne-ar lua discutia pe fiecare cadru…
    Stii, e un timp pentru toate… Eu am purtat mereu in mine filmul asta, acum insa incep sa-l pricep… Putin…e drept…
    Cu drag

  3. Eu l-am vazut de doua ori si de fiecare data am descoperit ceva nou. In mod sigur o sa-l mai vizionez.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s