Am, faţă de picturile lui Johannes Vermeer o fascinaţie greu de explicat sau de controlat…
„Fata cu perla în ureche”, cu cerceii din perle, se-nţelege, mă reconfortează, ori de cîte ori o privesc. E greu de explicat şi eu nu sunt de specialitate. Voi încerca doar o alcătuire de propoziţii, abia cuprinse de o frază.
Fata lui Vermeer e de condiţie modestă.
O slujnică, se pare. Ori, modul în care ea poartă cerceii împrumutaţi soţiei pictorului e cu totul fenomenal. Perla aceea masivă devine CENTRU LUMII EI, reperul suprem, aşa cum, în viaţă, avem fiecare cîte un reper. Fie o idee, fie o persoană, fie o revelaţie. Centrul lumii noastre e legat DE CEVA ANUME, mereu evocat ori, cu desăvîrşire trecut sub tăcere. Ea nu are nicio legătură cu arta, de pildă. Perla ei înseamnă IUBIRE. Acel amestec de durere şi de plăcere, de negru şi de alb, de sînge şi ruină. E reperul suprem.
Uneori, amintindu-ne de el, o lumină stranie ni se aşează pe faţă… aşa ca la Vermeer…
Ai prins foarte bine izvorul luminii de pe unul dintre cele mai enigmatice portrete…
Intilnirea cu arta a oferit unei fete simple (daca e sa credem povestea din film) dreptul la posteritate si salvarea din ordinar, chiar daca doar pentru o clipa, o clipa ce face insa cit o viata de rind. Ea isi traieste momentul de gratie prin mina artistului care o imortalizeaza pe pinza, si fara aceasta intilnire cu arta nimeni nu s-ar intreba acum cine e frumoasa, enigmatica fata din tablou ce poarta perla cu eleganta simplitatii. Ar fi ramas poate pentru o vreme in amintirea urmasilor, o femeie imbatrinita de greutati, o femeie ca oricare alta, si atit.
Pingback: Departe de lumea dezlănțuită… « Elenaagachi’s Weblog·