„There’s a shoulder where Death comes to cry”…

Tocmai terminasem de scris lucrarea despre Blaga. Scrisesem chinuit, citisem destul pentru ea, ideile nu se legau cum trebuie, credeam, eram în zona „gri”, în spaţiul acela violent al incertitudinii, cînd ţi se pare că nu ai făcut destul şi că aşteptările celorlalţi sunt , cu siguranţă, mari. Cu laptopul pe braţe, rămăsesem cu ochii în gol, aşteptîd Ideea, lăstă în camera goală a voinţei, Ideea încăpăţînată, care va fi însemnat că totul e în ordine, că sunt pe drumul bun şi că nu e cazul să mă îngrijorez.

Cînd, deodată, cu furia amînării unei mari bucurii, a izbucnit ea… era plina de fluturi mari şi cafenii, cu aripile dantelate, decupate graţios şi tivite cu negru… a apărut întîi ca o ciupercă otrăvitoare, înaltă, cu privirile fixate pe tastatura mea, stătea acolo, surprinsă de mine şi de ea însăşi, surprinsă de atmosfera pe care mi-o putea crea, cu zîmbetul acela familiar şi negru, adică e bine, ne înţelegem, dar nu ne mai putem apropia… prietenia s-a terminat de mult, doar cîteva note rămase peste un viespar de impresii…

Am acceptat-o cu bine, cu interes chiar. Mă gindeam… ar trebui sa fiu mai precaută cu mine şi cu imaginea răsfrîntă peste timp a acestei minuni. Nu se naşte în fiecare zi, acoperită de fluturi, Iluzia, Revelaţia, nu se nasc surpări în timp în fiecare clipă. Să o cuprind cu grijă, să o învălui în pînza albă a răscolitoarei Frumuseţi, să o păstrez cu sfinţenie şi să o cutreier de cîte ori se va putea.

Privea, deloc plictisită, cum mă gîrbovisem pe taste, zîmbetul ei de ciupercă otrăvitoare mă provoca şi mă ameţea… dantele maronii şi aripi de fluturi se roteau ameţitor…

Apoi MI-AM AMINTIT! Eram la Viena, pe străzi lenevea o lume pestriţă şi stafia albă a unui artist zgribulise de frig, urcat pe cutia lui de lemn… Singurătăţi fără număr se lăfăiau pe trotuarele strîmte. Eram acolo unde dorisem să fiu, făceam ceea ce dorisem să fac… Mă plimbam cu ai mei, dar parcă eram pe altă lume, străbătută de mituri şi de lumini stranii. În cap îmi suna o melodie a lui Cohen, despre un vals vienez, versurile tulburătoare ale lui Frederico Garcia Lorca… Eu trăiesc prin senzaţii. Atunci, acolo, senzaţia cea mai buna cu putinţă a fost că viaţa aceasta e un vals fără capăt. Uneori, obosiţi, ne mai aşezăm pe un scaun, mulţumiţi să-i privim pe ceilalţi cum se rotesc, asemeni fluturilor de noapte în jurul luminii orbitoare… Unii mai cad, alţii se ridică de pe scaun şi le iau locul…

Ne ştergem transpiraţia, ne punem în ordine amintirile şi valsăm mai departe… poate că, într-un tîrziu, va obosi şi Ea să ne mai cutreiere…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s