Partea cea grea rămâne… (Dumitru Agachi)

 

Mama, îmi place să spun aşa, însă pentru precizie, adaug „mamaia”, e foarte slăbită. Facem, cum putem, ceea ce-i place ei cel mai mult: să-i fim aproape, să ne vadă, să ne sărute, să-i odihnim, aşa, de câteva zile, dorul de noi. Am senzaţia că nu mai vrea nimic de la viaţă, că acceptă durerea continuă la care trupul o supune doar cu nădejdea că ne vede din când în când. În acele clipe chipul ei primeşte strălucirea zâmbetului cald de copil fericit.

Am plecat, cum se întâmplă, prinşi în mizanscena zilnică, purtând cu mine tristeţea unei aşteptări; a inevitabilului. Ştii capătul drumului. Secundele urcuşului pieptiş, cum e viaţa, astea nu ne sunt date a le şti. Cât de mult ne dorim încă o amânare…

Ieri am petrecut mai mult timp alături de ea. Vorbele vin, în astfel de momente, greu, par stânjenitoare, gândeşti la suferinţă şi înţelegi că e o probă solitară; galeria nu mai exultă, rămâne în urmă cu tristeţea ei, care doare într-un anumit fel. Acolo, pe linia vieţii, aşteaptă fiinţele celeste, poate şi Călăuzitorul.

S-a tot aproximat pe temă, însă modelul metaforic şi concret este cel al nimfei: partea cea grea rămâne şi fiinţa aproape eterică se desprinde în spaţiul umplut de lumină, dintre pământ şi cer…

 

PS.

N-am putea oare s-o luăm de la capăt? (Elena Agachi):

Anunțuri

Un răspuns la „Partea cea grea rămâne… (Dumitru Agachi)

  1. Pingback: Despre mama… « Dumitruagachi’s Weblog·

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s