„Un deşert în strălucire”

(Mark Chagall, Casa gri)

Eram cu Andra în maşină, şoseaua curgea monoton dinspre Smârdan spre Botoşani. Aceleaşi fîşii colorate de vegetal, aceleaşi gropi prin Dorohoi, Timpul stătut al orăşelelor de provincie te învăluie ori de cîte ori treci prin ele, dar, mai cu seamă, la trecerea prin Dorohoi… Nu cred că există  loc mai deprimant şi drum mai prost. Plouase şi ploua şi prin noi un pic, stropi calzi se prelingeau pe geamul maşinii cînd, deodată, în faţa noastră au apărut de după un deal două uriaşe curcubeie. O fi un semn bun, ne-am spus, cît poate fi el de bun… Am lăsat ploaia, la urma urmei ploaia e premiul pe care spiritul tulburat îl primeşte, am lăsat să cînte Janis Joplin şi am început vînătoarea de curcubeie.

Cel uriaş era mai sprinten, cel mic, discret, şovăitor, răsărise deasupra celui mare, parcă temîndu-se să nu-şi termine Lumina, stătea în apropierea celui puternic ce se lăfăia acum peste petele de culoare ale dealurilor. Tot speram sa se întîmple cumva să trecem PRIN ele, erau atît de aproape, că aveai senzaţia de a paricipa la un fenomen cosmic, la o Apocalipsă a beatitudinii, deopotrivă splendoare şi frică.  

Lîngă Botoşani imaginea lor a pogorît deasupra unui lac, am avut atunci sugestia şi revelaţia Primordialităţii, Lumina ieşind din Apă, ridicîndu-se la cer…

Chiar la intrarea în oraş, le-am pierdut, s-au micşorat, timpul a reînceput să curgă în sunetul răguşit dar atît de singular şi de patetic, de profund al lui Janis Joplin, cry, baby!

Vînătoarea de curcubeie splendoare în deşert…

 

Anunțuri

2 răspunsuri la „„Un deşert în strălucire”

  1. Ascultam mult Janis Joplin in anul in care am stat la Botosani si bineinteles, in studentie…Dar cine nu a asculta JJ in studentie? Cind o ascult, imi amintesc mereu ca a murit la 27 de ani. Cind am vazut in cimitirul Père Lachaise mormintul lui Morrison mi-am spus acelasi lucru…Ca si atunci cind mai ascult Jimi Hendrix. 27 de ani!…Spunea Noica undeva – nu-mi mai aduc exact aminte citatul si nici unde spunea asta – ca nu e nimic mai trist pe lumea asta decit un tinar care isi pune capat zilelor. 27 de ani…Mult prea devreme pentru a opri vinatoarea de curcubeie, nu-i asa?

  2. Au trait, atita cit le-a fost dat, cu maxima fervoare…Si betia drogurilor la ei s-a terminat in arta de cea mai buna calitate. Au platit scump, asa e, dar au intrat in plin in curcubeu!Sunt nemuritori…Apoi ei au fost, stii bine, captivii unei filosofii a vremii lor. Astazi nu e nicio filosofie. Doar captivi si doar droguri. Din pacate.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s