Bruges (I)

E greu să vorbeşti despre Bruges fără speranţa că cei care te ascultă vor fi citit Rodenbach, Bruges, la Morte (Bruges, a doua moarte)… Dar poate că, totuşi, va fi cineva care a citit şi atunci va inţelege că în cartea lui Rodenbach nu e, de fapt, vorba decit de o mare iubire, care lasă frumoasa senzaţie că TREBUIE să vezi neapărat oraşul, locul care o generează… Autorul spune, în prefaţă, că e vorba despre un oraş, despre Bruges, dar, de fapt, e altceva.  E vorba de o atmosferă, de un miracol produs de iubire. Oraşul e martorul mut şi, uneori, ambiguu. Miracolul e, însă, al iubirii, al iubirii absente, mai precis.

Oricum, una din dorinţele mele cele mai puternice, din tinereţe, cind „morţi” diverse mă cutreierau, a fost sa vad Bruges! Aşa cum, de pildă, unii doresc să vadă un ocean anume sau Piramidele, dorinţa mea era să vad Bruges…

 

Se spune că ar fi o a doua Veneţie, Veneţia Nordului. Se spun multe, dar eu nu am prejudecăţi şi nici la Veneţia încă nu am fost. La Bruges insă am fost acum cîteva zile. Şi, cu siguranţă, aş dori să revin, dar poate că într-o iarnă, cind canalele vor fi îngheţate şi cînd toate prăvăliile vor fi închise. Atunci poate că voi regăsi IMAGINEA MEA INTERIOARĂ despre Bruges! Deocamdată, e un oraş fermecător, ca o Carte postală colorată, poate prea colorată, pe care te gîndeşti să nu o trimiţi cunoscuţilor, fiind deplasat de vie, de frumoasă! Sau, cine ştie, o trimiţi bolnavilor la suflet, să le aline suferinţa, sau incurabililor romantici, să-i faci să viseze.

Nimic din decrepitudinea acelui oraş-stare descris de Rodenbach nu am aflat, poate doar rostirea apei, la trecerea ei pe canale… foşnetul frunzelor care sărută apa, opace la zgomotul vaporaşelor pline cu turişti, opace la acest Bruges în lentă schimbare…

Atunci nu-ţi mai rămîne decît să te adînceşti în tine şi să recreezi Bruges, să-l scoţi de acolo, din inima Belgiei, să-l recompui în tine, să-l revezi, poate iarna, cind canalele sunt ingheţate, cînd copacii sunt dezgoliţi, cînd iubirile mor…

 

Bruges, la Morte…

Anunțuri

2 răspunsuri la „Bruges (I)

  1. Mie imi plac la nebunie plecarile. Pentru mine, fericirea exista mereu intr-o gara sau, mai nou acum, intr-un aeroport. Tristetea incepe din clipa in care ajung la destinatie, caci e inceputul sfirsitului. Este incredibil cum aceasta calitate temporara de nomazi ne poate reda putin din libertatea pe care nu am avut-o, poate, decit in visele noastre adolescentine! Si cum ne poate oferi sansa de a trai o viata paralela, chiar daca doar pentru citeva zile, posibila prin miracolul starii de calator.

  2. Plecarile, Stefana, sunt ca un medicament. Fac, in egala masura, bine, pe moment, apoi devin toxice… Departarile incep a te rechema, nu mai ai liniste cum nu ai avut nici plecind, smulgindu-te din ceva, de la ceva…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s