Mezzo non-stop (Dumitru Agachi)

 

 

Din ritmul ursuz al unei oarecare zile, inventariez un viespar de impresii. De la „impresia de seară”, sintagma care a dat cândva numele unei picturi şi a explodat într-unul din cele mai prolifice curente ale artei, culturii în genere, la propria impresie, condensată în mărunta impresie de rece din camera solitudinii cotidiene, ca într-un periferic hotel …

Scriu doar ca să mişc gândurile în cap. Şi ascult MEZZO, un cvartet de coarde. Sună ca vântul prin lăstărişul crud şi des, cu ramuri elastice, şfichiuitoare.

 

… e după ora 10 din noapte. Ascult un copleşitor oratoriu, ritmat prin imagini de balet fără decor, numai trupuri albe, profund angelice. Un tulburător balet, ca o cascadă…

*

O altă seară: una saturată de pian. Nu mai ascultasem din tinereţe, poate de 20 de ani, concertul 5, Imperialul lui Beethoven… Acum e Chopin, cu abisalul său marş funebru, ca de sub un clopot. Şi pe acesta îl ascultasem tot pe disc de vinilin la picup. Erau ediţii ruseşti, unele cu interpreţi chinezi, Imperialul era cântat de Li Min Qiang.

Acum la TV e o seară a pianistelor asiatice. Nici nu pot să-mi dau seama dacă e doar una sau mai multe. Au aceeaşi ţinută la pian, stil concentrat, parcă numărând perle în clipocirile notelor şi nu care cumva una rebelă să le scape…

*

… Mezzo non-stop: Angela Gheorghiu cântă o arie din Carmen, cea despre iubire. Acum încerc, nu ştiu cum dintr-o dată inspirat, să scriu despre impresia de muzică… Părea că deja ştiu ce aş vrea să spun dar am uitat subit, ca în visele acelea când ai inspiraţia rezolvării inedite a unei grele probleme, vrei să ţii minte, te copleşeşte acurateţea soluţiei, dar constaţi că dimineaţa ai uitat tot, a rămas senzaţia plăcută, adamică, a unui moment de geniu care, diurn, ţi-ar fi de mare folos, te-ar ridica în ochii muritorilor… Orchestra cânta uvertura din Carmen, cortina s-a ridicat, apare scris act I, iar pe scenă nu e nimic decât o pânză roşie care se roteşte încet, ca dusă de un imperceptibil, torid, vânt de secetă… Cu eşarfa aceea rătăcitoare, soldaţii îl leagă la ochi pe condamnat, apoi orchestra tace şi se aud seci, multiplicate, împuşcăturile plutonului de execuţie…

 

Foto: Creaţie de Sorin Agachi

 

Anunțuri

3 răspunsuri la „Mezzo non-stop (Dumitru Agachi)

  1. Ma gandesc la un personaj dintr-o nuvela de Dostoievsky, cand acesta afla, in vis, secretul vietii si al mortii, si da buzna in strada sa-l strige la toata lumea. Muzica ne aduce pana acolo, ne face sa strigam « Dumnezeu exista », si chiar in momentul rostirii, l-am pierdut…
    Imi place felul in care revine esarfa in eseurile voastre. Am vazut-o in foarte multe filme, ca simbol al inefabilului, al clipei care trece, care nu poate fi incremenita. Atat de organica e asocierea asta, ca atunci cand esarfa a fost inlocuita, intr-un film, cu dansul unei pungi de plastic in vant, am sarit de pe scaun. Punga de plastic, sublimata, transformata prin arta ? Poate ca da… depinde de inima celui care primeste, daca ea ramane banala sacosa, sau se transforma in esarfa.

  2. Dragă Mihai
    Sunt pe grabă şi scris-furiş la birou, însă, totuşi, ţin să-ţi mulţumesc pentru inspiratele tale cuvinte. Denotă o seriozitate aparte in abordare, faci asocieri foarte frumoase în ce ne priveşte. Mă bucur că vă place ce scriem. Chiar vreau să-ţi spun că am avut o bucurie dimineaţă devreme citind, o bucurie ca la auzul prologului unei comedia medievală.

  3. Pingback: Music « Dumitruagachi’s Weblog·

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s