Pseudocritica poeziei pure (Dumitru Agachi)

Mihai Sava este un poet autentic. Nu e nimic de demonstrat aici. Doar să vedem dacă în ambalajul de poet, în „mantaua” literară, încape domul de care am pomenit. „Poetul, ca şi soldatul – spunea Nichita Stănescu – n-are viaţă personală”; se referea, cred, la specia aceea de poeţi pe cale de stingere naturală, oarecum militantă întru poezie lor – orice poet e în poezia lui, nu în poezia sui-generis cum mai cred na(t)ivii – poetul apt-combatant să-l numim, în aceeaşi cheie cazonă. Mihai Sava pare din categoria aceea mai aşezată cu viaţa personală a lumii sale poetice, să-i zicem a rezerviştilor. E cu „mantaua” în raniţă, o îmbracă la paradă sau, uneori, scoate Ştefana, soţia lui, câte ceva, un guler, o mânecă, în văzul blog-ului, cum a făcut mai acum câteva zile cu o duzină de poezii.

Unul dintre texte e o artă poetică tulburătoare, izvorâtă din adâncimi de veritabile culmi poetice, Ion Barbu şi, mai spre vremile noastre, Nichita Stănescu:

Întâmplări oblomoviene. (VIII)

e visceral, iţi spun,
poezia e mică.
e cu mult mai mică decât un epsilon, foarte bine ales,
între Alef şi celălalt nume de 216 litere.

mă străduiam să nu fac nimic azi, dar nevăzând nici o poezie de jur împrejur m-am apucat să lenevesc una

Şi în poezia asta se făcea că eram tigru de mare, cu puteri de poet ireal,
ce-şi trage muza din visele trecuţilor prin păcat, fără măcar să ştie că Zaharul
e doar o plăsmuială a năpârstociei.
Că nu mai vrea nimeni să aibe de lene a-şi încreţi frunţile de culoare şi vise.

Nu întâmplător acopeream începutul dizertaţiei mele în mantaua cehoviană, din care s-a tras starea aceea a lui dolce far niente tradus în slavona lentoare oblomoviană. Iată, prin urmare, cum e cu poezia: e mică, nu are nimic monumental în infinitatea măruntă a mecanicii sale. Poetul acesta nu arde, priveşte şi nu vede „poezie de jur împrejur”, însă nu-şi uită menirea şi se apucă (să făurească ?, nu, şi-ar abandona condiţia) doar să „lenevesc una”, încât oblomovianul a lenevi devine cel mai creator verb cu putinţă.

Într-un alt text (redau un fragment) asocierile geografiei poetice personale sunt revelatorii:

Paris

Spaţii / tablouri real-imaginare personale

Am putea culege câteva agate de pe malul Senei,
Le-am putea pune într-un potpourri lângă Grand Palais,
Şi-am urca până sus în Eiffel, cât să ni se facă frică de zei.

Te-aş lăsa să-mi dezmierzi visele, vorbindu-mi de noi şi Copou,
Aş căuta în ochii tăi crenelurile Louvre-lui.

Mihai Sava e un poet român din Canada. Nu mi-am făcut temele pentru acest comentariu, nu ştiu dacă a debutat sau nu cu volum, dacă are cărticelele sale de poeme sau pur şi simplu nu. Nici nu are prea mare importanţă; el există ca poet, sunt suficiente doar câteva cuvinte în limba poeziei şi Mihai Sava deja le-a rostit.

Anunțuri

Un răspuns la „Pseudocritica poeziei pure (Dumitru Agachi)

  1. Pingback: Povestaşul… « Dumitruagachi’s Weblog·

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s