„La umbra unui crin…”

Nu vom fi în ţara anul acesta. Cum nici anul trecut n-am fost şi cum nici anul viitor nu vom fi… Ar fi trebuit să fiu mai precisă cu privire la momentul întîlnirii, desigur, doar că a devenit pentru mine o obişnuinţă să dau rendez-vous-uri oarecum atemporale… A trecut atît de mult timp încît mă întreb dacă o revenire nu a devenit oarecum nelalocul ei. Doar că uneori, destul de des dealtfel, mi se întîmplă să mă întreb cum ar fi … Citind paginile voastre despre Humor mi s-a făcut un dor nebun de Cîmpulung, de mirosul brazilor, mai ales vara, după ploaie. Mi s-a facut dor să urc la cabană, pe Rarău, să străbat pe jos drumul de ţară care te duce acolo, de-a lungul unui pîrîuaş care îşi merită bine diminutivul. Numai ca există o frică teribilă de ce aş putea resimţi …Iţi scriam că doar în exil întelegi de ce Cioran nu a mai revenit la limba română. Ei bine, tot în exil înţelegi, mai bine zis simţi,  de ce nu a mai revenit niciodată Acasă… pentru ca acel Acasă să poată rămîne… Acasă. Departe fiind, îţi aminteşti doar mirosul de brad şi brînduşele, uiţi de tot ce te-a făcut să pleci. Şi nu vrei ca toate acestea să moară. Căci, cu ce ai mai ramîne după aceea?

Hotărîsem împreună să nu ne mai întoarcem, ca sa putem păstra tot ce a rămas frumos în mintea noastră, să nu distrugem ce încă mai reprezintă pentru sufletul nostru Acasă. Numai că au început copiii să ne întrebe pe unde am copilărit. O să sune cel puţin bizar ce am să spun, dar atunci am înţeles că dacă Cioran ar fi procreat, poate că s-ar fi întors, măcar o data, doar ca progenitura să poată înţelege teribilul acestor vorbe: „je donnerai tous les paysages du monde pour celui de mon enfance”…

Aşa că riscăm să ne vedem cîndva, deşi nu foarte curînd, la umbra unui

brad!

Ştefana

Ştii, Ştefana, Mircea Eliade are undeva, în nuvelistică o formulare oraculară: „La umbra unui crin, în Paradis…”

Aceste cuvinte mi-au venit în minte, citind rîndurile tale, mai ales că ele se refereau la tematica exilului. E o problemă delicată, aceasta, nu vreau să ne întristăm acum, te rog să mă ierţi, dar eu NU cred că cel mai bun exemplu pentru acest tip de discuţie ar fi Cioran… Poate că nici Eliade… Ei doi, din mulţi, mulţi alţii au hotărît să nu mai revină…S-a scris enorm despre asta, şi tu ştii…

Şi totuşi alţii au revenit. Unii au revenit de tot, alţii, doar în vizită, la mormintele părinţilor, să respire aerul prăfuit al patriei, dar, Doamne, cît de benefic… Au revenit să cumpere costume populare veritabile pentru copiii lor, lucru pe care, stînd aici, nu l-ar fi făcut niciodată…

Teoria mea e aceea că, îndepărtîndu-ne, trebuie să lăsăm loc de IUBIRE; mental, am putea iubi ţara asta, cu toate păcatele ei, şi fără să plecăm… Ar fi , însă, un efort pe care, mai cu seamă la tinereţe, nu avem stare să-l facem… Atunci, plecînd, învăţăm SĂ O IUBIM, asta e mai important decît dacă mai revenim sau nu…

Eu cred că tu şi familia ta minunată, pe care o iubim, veţi da la o parte toate temerile şi, deşi tare departe, veţi găsi vreodată timp, disponibilitate, curaj, drag, poftă, curiozitate… să reveniţi, pentru VOI în primul rînd, pentru copiii  voştri, pentru TRECUT, pentru el, mai cu seamă… După cum ştii, Cioran nu a mai avut, sărmanul, acces la TRECUT… A fost pedeapsă? Numai Dumnezeu mai ştie… A murit UITÎND, uitînd pînă şi cine este… Povestea Liiceanu că i-a dus o traducere a unei cărţi a lui (a lui Cioran), apărută la Humanitas, şi că Cioran, bolnav, nu şi-a recunoscut nici numele pe propria carte…

ACCESUL LA TRECUT este, cred, cea mai frumoasă recuperare pe care, din cînd în cînd, am putea să ne-o oferim, măcar o data în viaţă, să ne revedem, „la umbra unui crin, în Paradis”… adică AICI, Ştefana!…

Cu drag, Andreea Elena Agachi, de Paşti, 2008

FOTO: Vorona, vedere spre lac

Anunțuri

4 răspunsuri la „„La umbra unui crin…”

  1. A fost o zi extrem de grea si simt puternic oboseala care staruie in carne. Dar e totusi o oboseala buna, cum si ziua a fost buna. Ajunsa acasa, a deschide calculatorul a devenit de mult o rutina careia nu ma pot smulge. In ultimele zile, insa, o fac cu o febrilitate crescinda, caci a inceput sa ma incinte nemaipomenit dialogul acesta inceput poate din joaca destinului.
    Citind raspunsul tau am realizat ca am lasat, poate, impresia ca exilul e doar rupere amara, fara intoarcere si fara speranta regasirii. Nicidecum, caci ne vom intoarce cu siguranta intr-o zi si ne vom bubura de multe regasiri acolo.
    Dar nu despre asta as vrea sa-tzi vorbesc, caci nu vreau sa acaparez blog-ul acesta cu pseudo-tragedia plecarii nostre din tzara…Sintem prea mici noi ca asta sa reprezinte mare lucru. In fine…

    Vreau doar sa-tzi marturisesc ca nu stiu cum a murit Cioran. Eventual asa cum spuneai, uitind, uitind pina si cine este…Foarte probabil, singur si foarte probabil, trist. Nici nu se putea altfel. Mi-e greu sa mi-l imaginez parasind lumea aceasta cu detasare. Pariul lui Pascal trebuie sa-i fi oferit oarecum de furca, daca nu certitudinea Iadului dupa moarte…

    Nu stiu insa mai nimic din toate astea…

    Mi-aduc aminte de interviurile luate de Liiceanu lui Cioran, in camera mizera din Paris. Zareai, in fundal, un sertar caruia ii lipsea minerul, acesta din urma fiind inlocuit cu o simpla atza. Mi-aduc de asemeni aminte si de scrisorile catre fratele lui, Aurel Cioran, sint pline de tot felul de liste si listisoare, care de care mai mizere, de cele mai multe ori, haine cumparate cel mai probabil dintr-un magazin de vechituri si trimise celor de acasa…

    Pina si mormintul din cimitirul Montparnasse depune marturia mizeriei: oarecum stingher si saracacios, itzi ia ore sa dai de el, ca si cum dinadins s-ar ascunde…

    Nu stiu cum a murit Cioran…
    Am sa -zti povestesc insa o mica intimplare, petrecuta intr-o librarie dinMontreal (o sa ma straduiesc sa o fac scurta…). La sfirsitul unei zile de cursuri, m-am oprit la aceasta librarie, intre doua metrouri, in drum spre casa, ca sa-mi fac un mic cadou. Caci fusesem cuminte in ziua aceea, vorba povestitorului…Am cumparat trei carti de Cioran. M-am dus sa le platesc si baiatul de la casa, cu sigurantza un student care muncea ca vinzator sa-si plateasca studiile (aici 90% dintre ei fac asta), mi-a spus, sau mai degraba mi-a strigat:”Cioran!!! – pronuntzat, evident, Sioran, cu un a nazalizat la sfirsit)…- Génial!!Vous avez fait un excellent choix, Madame! Ce gars est vraiment, vraiment génial!! Avez-vous lu „Précis de décomposition?…”Si uite asa nu mai contenea tinarul…Impresionata de entuziasmul lui aproape bolnav, am simtit cum colturile gurii mi se deplaseaza destul de repede spre urechi, in timp ce ii raspundeam – in gind, desigur, caci mi-era imposibil sa strecor vreun cuvint – „Mais oui, mais oui…je le sais…’

    Nu stiu cum a murit Cioran…Nu stiu daca e in Iad sau in Paradis…Stiu doar ca atunci, in librarie, am simtit un iz de crin…Si am fost tare fericita in ziua aceea.

  2. Stefana,
    stiu ca ne intelegem si stiu exact ce vrei sa spui. Nu as dori sa se creada ca sunt contra operei, de altminteri fascinante, a lui Cioran… Vorbeam doar de ce el nu a mai venit acasa, de asta vorbeam.
    In rest, citim cu mult drag tot ce scrii… Sunt convinsa ca ai multe lucruri minunate sa ne spui. Eu mai am o terorie, pe care tot o impartasesc copiilor mei, la scoala: de ce sa plecati, dragilor, daca toti vreti sa plecati, cui o sa mai ramina tara asta?…
    E convingerea mea ca , desi greu, cum stim cu totii, ar trebui sa rezistam, sa o facem noi, cei de aici, voi, cei de acolo, dar asa de aproape de noi, totusi, s-o facem sa EXISTE! Tara e in suflet, dar e, fir-ar sa fie, si sub talpile noastre…

  3. Draga Andreea,

    Stiu ca stii si stiu ca stii ca stiu…Cind complicitatea exista nu mai e nevoie de explicatii. Doar ca am si eu obsesiile mele. Deh…virsta!…

    Itzi multumesc ca imi dai ocazia sa scriu, sa povestesc, sa impartasesc…Si itzi mai multumesc ca esti acolo la 3:45 dimineata raspunzindu-mi.

    Cu mult drag,

    Shtefana

  4. Draga Stefana,
    Scrie-ne oricind, cit vrei si ce vrei… Scrie-ne despre exsperienta voastra acolo, ar interesa si pe altii, pe cei citiva prieteni dragi care vin aici, pe blog, sa mai citeasca…
    Blogul acesta poate fi si o scena, un fel de colocviu, sa vina fiecare sa dezbata… Atitia isi dau cu parerea despre tot si dspre toate… Noi de ce nu ne-am da-o??
    Te astept cu mult drag,
    Andreea

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s