„Sfîrşită e vremea catedralelor!”

strasbourg-catedrala.jpg

Citez refrenul din deschiderea admirabilului musical „Notre Dame de Paris”, muzică de Ricardo Cocciante, din 1989.

Senzaţionalul timp al Catedralelor s-a terminat, au devenit piese enorme de muzeu. În faţa lor te încearcă sentimentul grandorii umane faţă în faţă cu grandoarea divină. Trecători zgomotoşi, grăbiţi, le cutreieră, din cînd în cînd vreo sindrofie cu VIP-uri. Catedralele dorm, tresărind uneori de zgomotul restauratorilor, aici o aripă, colo un turn, colo un arc de boltă.

De ce sunt atât de mari? Cât de mult se putea semeţi făptura umană, ori, poate era dorinţa aprigă de a fi mai aproape de Dumnezeu? Ce vor să spună, de fapt, Catedralele? Sunt Axis, coloana noastră vertebrală?

Iata un nou subiect pentru voi, cititorii mei de acum. 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s