Baladă pentru Marele Orb

(Anubis, imagine de AICI)


Eram într-o seară de toamnă, ceţoasă şi rece, una din acele seri de care ţi-e lehamite şi ai dori să nu mai fie, recele pătrunzător şi mirosul de lemn putred. Ceaţa se lăbărţa neuniform, împînzind cînd arborii de la marginea drumului, cînd magaziile nenorocite de la periferie. Părea un scut de pînză înşelător, după care orice lovitură este posibilă, apără pervers, pregătind marea cădere.

Drumul şerpuia spre pădure, prin ceaţa fără sens, adîncind senzaţia de sfîrşit de lume, de provincie saturată de propria-i prostie. Drumul, el era, pînă la urmă, greşit. Dar asta ţine de destin şi nu mai are sens a ne dezice.

La o cotitură, farurile maşinii au lăsat să se vadă fioroase umbre ale neputinţei: şosete desperecheate, chiuvete sfărmate, bucăţi de tencuială şi suluri de hîrtie, toată mizeria exterioară de care făptura umană vrea să scape, la date precise, la marile sărbători, cu nădejdea neghioabă că scapă astfel şi de mizeria interioară. Ca într-un film de Tarkovski, toate lăsînd să apară acvaticul condiţiei umane: sila!

Am înţeles că ne apropiam de pădure după desimea mizeriei şi după albul spart al chiuvetelor lăsate în şanţuri, cărate de la mare distanţă, într-un efort purificator. Eram la Baisa!

Mare loc de petrecere comunistă, acum uitat, vizitat din cînd în cînd de şoferii care opresc să se uşureze la marginea pădurii, ori de adolescenţii amatori de intimitate. Baisa!

Am oprit, ca de obicei, în parcarea unde cîinelui nostru îi place să caute o anumită plantă pe care o mestecă de fiecare dată cu poftă, amăgindu-se, probabil, cu mirosurile exotice ale dezmărginirii…

Noaptea străbătea prin ceaţă, acoperind dinţii stricaţi ai delăsării umane, resturile de cărămizi de prin şanţuri.

Atunci, chiar atunci şi chiar din mijlocul lor a apărut el, Marele Orb!

Era învăluit în ceaţă, statuie neagră al cărei soclu nu se mai zărea, maiestuos, dramatic, cu capul sculptat în noapte sfidînd umanitatea care l-a condamnat. Capul lui masiv nu se ploconea. Murea de foame, dar nu cerşea; crăpa de sete, dar nu plîngea, nici cel mai mic gest nu lăsa să se vadă că îi urăşte profund pe oamenii care l-au lăsat să moară în pădure. Avea blana tăiată de crengile uscate şi de bici. Avea albul ochilor demn. Nu mai vedea, dar înţelegea. În mintea lui de cîine totul era clar: drumul, el era greşit! Mirosul lui, încă viu, i-a spus să nu se teamă. Numai piele şi os mai era trupul lui, numai esenţe.

Atunci s-a apropiat şi i-am întins mîna. A mirosit şi a înţeles. Pericolul e în altă parte, nu acum, nu aici, nu încă…

I-am întins o tingire cu mîncare de cîini, apoi, fiindcă abia cumpărasem, i-am turnat o pungă cu lapte. A mîncat şi a băut laptele cu o poftă absolută. Viaţa clocotea în el cu ultimele ei capricii. Viaţa spunea: „Doamne! ce frumoasă e lumea!ce minuni poate ea să nască!” Viaţa spunea că nu e nimic, nu mai are sens să te întrebi de ce, cum, cînd… De ce stăpînul te lasă să mori în singurătate; de ce nu poate rupe pentru tine o bucată de pîine, de ce-şi numără banii cînd ţie ţi-e foame, de ce te leagă şi-ţi dă şuturi în fund cînd are el chef, cînd îşi urăşte nevasta, cînd îl supără copiii, cînd şeful îl înjură… Nu. Nimic din toate acestea. Viaţa jubila şi toate erau uitate, chiar şi cele foarte, foarte apropiate, boala, moartea, de pildă…

Viaţa îi dădea nobleţe, blana lui neagră strălucea în noapte, Marele Orb n-a tresărit, n-a dat din coadă, nu s-a smerit nicicum. Viaţa, pe care o iubise atît, îl răsplătea acum; toţi porii lui se săturau, se răsfăţau într-o ultimă zvîcnire…

Mastiful orb, abandonat în pădurea de la Baisa, a murit sătul!

 

!

Anunțuri

5 răspunsuri la „Baladă pentru Marele Orb

  1. Felicitări pentru blog!Fiind o mare iubitoare de animale, m-au tulburat foarte mult articolele despre Jar şi „Marele Orb”, de la Baisa.E atât de crud să privim în jur şi să descoperim că viaţa se scurge picătură cu picătură din trupurile acestor fiinţe atât de dragi şi de inocente, fără să putem face nimic.Privim neputincioşi în faţa vieţii cu aripa frântă, ce se scufundă în abisul tenebros al morţii.Şi fără să apucăm măcar să scoatem un strigăt disperat de durere, ele pleacă spre depărtări necunoscute, lasând în urmă o lecţie importantă, şi multe, multe lacrimi amare…E adevărat că durerea e pură, dar, în acelaşi timp, e atât de INFAMĂ…

  2. Pingback: UN AN deja… « Elenaagachi’s Weblog·

  3. Pingback: Câteva lucrări (rodiri 2) « Elenaagachi’s Weblog·

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s