Câteva gânduri ale unor români de departe sau de mai aproape despre ţara lor: Ştefana Sava:
“Ai furat, ai inselat, ai mintit, poti fi sigur ca vei plati, intr-un fel sau altul. Uscaturile romanesti, dimpotriva, merg in Parlamentul european. Imi lipsesc cuvintele…Ce sa spun ? Incredibil, oribil, de groaza ?!!!!… repertoriul meu este prea sarac pentru ce se intimpla acolo. Trio-ul CV Tudor, Becali , Basescu Elena, ce se pregateste sa reprezinte Romania …unde ?…in Parlamentul european (imi tremura degetele pe tastatura cind scriu….) este summum-ul rusinii unui popor. CV Tudor, care nu mai are nevoie de nici o prezentare, nu-i asa ? Becali, care iese din inchisoare pe motiv ca are imunitate ca euro-parlamentar… Nu mai pricep nimic…cum naiba mai esti pe lista de alegeri daca tu esti la zdup ? Si aceasta papusa Basescu, vai de capul ei, ti-e si mila, saraca, ce cauta in politica fatuca asta acoperita de silicoane si care ar trebui sa se intoarca macar pentru citeva trimestre pe bancile scolii primare, nu de alta, dar sa mai revizuiasca un pic conjugarea verbelor ? Chiar orice scursura, orice hotz, orice dobitoc, orice proasta poate fi europarlamentar, poate reprezenta tara in Parlamentul european ? Nu se poate, spuneti-mi, va rog, cineva, ca dorm si am un cosmar ! Ce poate fi mai rau, poate tara aceea sa cada mai jos decit atit ? Ma intrebam, stupefiata…
Da, se poate mai rau, sau la fel de rau. Si « mai raul » se cheama Catedrala Mintuirii Neamului. De ce mai avea nevoie biata tarisoara ? De megalomania reprezentantilor bisericii.
Citesc : ”Catedrala Mantuirii Neamului va avea o inaltime de 110 de metri, cat un bloc cu 30 de etaje, va fi asigurata impotriva cutremurelor de peste 8 grade si va avea o suprafata de 38.000 de metri patrati, adica de zece ori mai mica decat Casa Poporului. Cladirea va avea cinci etaje, intre care trei subterane si doua deasupra solului, 12 lifturi, 250 de locuri de parcare subterane si doua spatii de cazare, totalizand 500 de locuri.”
Poate nu am inteles eu bine, imi spun… O fi vorba de vreun hotel, vreun mall, ceva…Nici vorba, este vorba de o catedrala care se vrea simbolul mintuirii neamului romanesc. Nu stiu ce o fi in capul patriarhului Daniel, dar daca mai e ceva, nu e ce ar trebui sa fie… Din cite stiu eu, exista in Romania oameni care traiesc greu, care nu au nici ce minca, oameni cu adevarat necajiti, saraci, vai de capul lor. Poate ca milioanele de euro ar trebui folosite sa ajute cumva oamenii aceia. Din cite mai stiu eu, exista sute de biserici in ruina, biserici patrimoniu care asteapta, oh! de cind asteapta niste bani sa poata fi reconstituite, ori macar renovate. Din cite mai stiu eu, au existat preoti romani care si-au dat viata in inchisorile comuniste pentru adevarata libertate si pentru mintuirea neamului lor. Din cite vad eu, acum, reprezentatiii bisericii nu sint decit o clica a carei singura grija e sa construiasca o cladire MAI INALTA decit casa poporului.
Totul e deja pierdut in tara aceea batuta de soarta: respectul, mindria, cinstea, corectitudinea, nu mai exista demult. Ultima ramasita de respect a acelui popor pentru sine insusi s-a dus in vint odata cu trimiterea trio-ului infernal la Bruxelles. Doar ceva suflet ii mai ramasese poate neatins. Daca si acesta se va pierde in cele 250 de locuri de parcare, cele 12 lifturi si nu mai stiu cite spatii de cazare ale unei catedrale ca va costa milioane de euro si va face jocul afacerilor prea-inaltului patriarh si a clicii prea-sfiintiei sale, apai cred ca e timpul sa spunem ca neamul romanesc s-o pierdut cu totul. “
Preiau de la Nora Damian:
“Englezul Parkinson a calculat că o birocraţie creşte-n medie cu 5% anual chiar dacă nu are nimic de făcut: Acest 5% va produce noi regulamente şi proceduri. În cinsprezece ani se dublează” (http://leadercomunications.com). Apoi, cum se ştie, în orice structură ierarhică intră-n joc principiul lui Peter care spune că fiecare individ va fi promovat până-şi va atinge nivelul propriu de incompetenta”.
…Iar incompetentul, spune acelaşi Parkinson, va ascunde propria incompetenţă prin mărirea competenţelor: alte sarcini, alte responsabilitati, noi regulamente, noi funcţionari, desigur, care să se ocupe de ele. In spatele acestora rămâne nerezolvată “problema originală” ascunsă-n vraful de hârtii sau fişiere! Fiecare funcţionar, cu cât e mai incompetent(şi mai corupt) cu atât va avea pretenţii mai stricte privind competenţele si moralitatea!
Efect vizibil: şi ieri, ca şi astăzi, orice dezastru e apărat prin invocarea legii.” Teofil explică ştiinţific ceea ce alţii vorbesc după ureche:
“Sistemul oligarhic este definit de Aristotel ca „dominare politica a bogatilor” , si se caracterizeaza prin coruptie endemica si economie subterana. Pentru Aristotel, oligarhia este un tip de forma de guvernare deviata, si nedreapta. Pentru el exista diferite moduri de a detine si exercita puterea. Combinand criteriul cantitativ – numarul celor care detin autoritate politica – si cel calitativ – exercitare guvernarii in interes comun sau privat – Aristotel descrie sase tipuri de sisteme de guvernare: trei sunt corecte sau drepte (regalitatea, aristocratia si republica), iar trei sunt deviatii ale primelor – tirania este o deviatie a regalitatii, oligarhia este o deviatie fata de aristocratie si democratia fata de republica. Cu toate acestea, exista doua forme de guvernare model: (1) oligarhia, daca puterea este „mai concentrata si mai despotica” si (2) democratia, „daca resorturile sunt mai slabite si mai blande”.
Cea mai importanta distinctie pe care Aristotel o face intre democratie si oligarhie este urmatoarea: daca intr-o democratie oamenii liberi, dar saraci, sunt majoritari si suverani, intr-o oligarhie bogatii si nobilii, desi minoritari, detin suveranitatea. Este important de definit aici si suveranitatea, fiindca aceasta stabileste foarte clar cine o exercita (spre exemplu – votul popular, corect si liber exprimat, care sta la baza puterii alesilor, este apanajul unei democratii si nu al oligarhiei).
Prin intermediul alegerilor, oligarhia poate fi camuflata, nu si neaparat destructurata. Mecanismele electorale pot ajunge sa aiba, in anumite circumstante, un rol simbolic, mai degraba formal; ele nu determina, ci consfintesc si confirma reasezarile de putere din cadrul sistemului. Statul oligarhic este, in modernitate, un „stat captiv”, subordonat intereselor unui grup restrans. Acest aspect a fost avut in vedere de Robert Michels, cand a enuntat celebra „lege de fier a oligarhiei”. Aceasta se referea la mecanismele specifice unei organizatii de partid, care perpetueaza organizari ierarhice, piramidale. Iar respectivele mecanisme pot fi extinse la nivelul organizarii sociale, astfel incat oligarhia devine inevitabila pentru orice comunitate. „Cine spune organizatie, spune oligarhie”, era convingerea lui Michels pentru care oligarhia este o forma prestabilita a vietii sociale. Ea este favorizata de lipsa de participare cetateneasca, de absenta controlului guvernantilor de catre guvernati si de dezinteresul populatiei fata de problemele publice. Oligarhia perverteste principiul reprezentativitatii democratice. In postarea viitoare vom discuta despre Democratia occodentala si slabiciunile ei.” Gheorghe Rusu povesteşte amar despre viaţa de care ne lovim zilnic:
“El, primarul, transpira din abundenţă şi mototolea nervos o batistă în palme. Tocmai le zicea subordonaţilor le un ton răstit …băi, pe mine nu mă interesază cum faceţi dar în două ore să se vadă cât de cât ceva, prefectul e pe drum. “Cât de cât”, mi-am zis… “cât de cât”, deja începuse să ma calce pe nervi expresia. Pe câteva bănci din parc, aşezate strategic la umbră, mai mulţi pensionari jucau table pe bani. Ce zici, nea cutare, întreabă unul … dau ăştia pensiile la timp?… or mai fi bani? Păi, le dau zice altul… voi nu vedeţi că până acum le-au dat cât de cât la timp? Cum nu puteam să-mi astup urechile, am grăbit pasul. “Cât de cât” îmi zgâria deja urechile. La birou, totul părea în ordine. Cifre, indicatori financiari, cafea cât cuprinde… Aici nu e loc de…cât de cât… mi-am spus şi m-am mai liniştit. Aproape de sfârşitul programului apare şi ultimul client cu un braţ de acte. Îl invit să ia loc. Devine vorbăreţ şi-l ascult. Are probleme cu un partener, cu banca şi-mi zice până la urmă pe şleau… Ştiu că e criză… dar aş avea nevoie de un bilanţ pozitiv… nu mult… măcar… Nu, îi zic, să nu cumva să zici… Nu… zice el… nu mult… cât de cât acolo… Nu mai e nimic de făcut, mi-am zis. Acum totul e cât de cât… Mi-am aprins în minte o ţigară şi am deschis larg fereastra ca şi cum aş mai fuma cu adevărat. Plouase şi în bălţi sclipeau luminile aprinse în vitrine. Se răcorea şi în sfârşit avea să fie bine… cât de cât…”
Şi, în alt loc, o excelentă parabolă pe care o propun drept răspuns Ştefanei Sava:
“Până ce autorităţile s-au gândit să ia primele măsuri, a început ploaia. Oficialul care nu reuşea să se se mai trezească a fost transportat în siguranţă la hotel şi toţi se pregăteau să se retragă, când cineva a arătat cu degetul spre stâlpi şi cei mai mulţi au amuţit. De pe afişe, vopseaua se scurgea pur şi simplu şi acum fălcile candidaţilor cădeau la pământ şi ochii li se alungeau nefiresc şi se amestecau aiurea cu cravatele portocalii şi cu nasturii scurşi şi ei către brâu. Tipografii, care fuseseră toată noaptea zoriţi să termine, acum se ascundeau vinovaţi, aşa că au adus cu dubiţele alţi tipografi de la centru şi până la lăsarea întunericului au zdrăngănit maşinile şi au tremurat ghilotinele, încât cele câteva geamuri s-au făcut zob şi aerul fierbinte ce ieşea pe ele a uscat definitiv nucul, pe care cineva scrisese în joacă: ”Proaspăt vopsit!”… Apoi, paznicii, care nu reuşiseră încă să se spele pe mâini de prima vopsea, au lipit noile afişe atît de bine, că oficialul venit de la centru, care se trezise în sfârşit şi acum ronţăia o aripă crocantă de pui, nici nu şi-a dat seama că unele figuri, pe care le zărise de dimineaţă, acum erau şterse şi de pe stâlpi şi de pe listele de candidaţi şi că acum îi zâmbeau câteva chipuri noi, ce-i drept, destul de asemănătoare. Fanfara, plătită cu ora, a repetat grijulie marşul pentru a doua zi, în timp ce un detaşament de femei de serviciu a făcut aleea lună, după care a dat o fugă şi după câinii comunitari care începuseră să stropească fără jenă şi stâlpii portocalii şi pe onorabilii candidaţi. Într-un sfârşit, primarul a dat semnalul de plecare şi toţi au început să se retragă spre casele lor, mai puţin paznicii de noapte, cărora li s-a explicat cu frumosul că, deoarece nu mai sânt fonduri pentru a mai plăti şi alţi paznici, trebuie să rămână la post şi să păzească stâlpii, până ce vor fi aprobate noile rectificări bugetare.Târziu în noapte, de la fereastra camerei din hotelul luxos, oficialul venit de la centru căsca plictisit în timp ce-l muştruluia din obişnuinţă pe primarul cu obrajii stacojii, ce sta smirnă la spatele lui, privind alene cum o lună palidă şi obosită, ca o mireasă după noaptea nunţii, îşi târa lumina zdrenţuită peste micul orăşel de provincie adormit.
(Grafica: Marcel Chirnoagă, ciclul “Corabia nebunilor”)
Prima zi de vacanţă m-a făcut să mai lucrez la blogul Drama Club. Apoi am răsfoit presa şi am gasit în Monitorul de Botoşani de vineri, 30 ian, la pagina de învăţămînt, un frumos articol (Proiect cultural demarat de către elevii botosăneni) despre proiectul nostru, “Cultura la-ndemînă”, scris de către domnişoara Carmen Moraru, căreia îi mulţumim!
Apoi am răsfoit prin filele blogurilor şi am citit cu mare plăcere articolul Ştefanei Sava, din Canada. E vorba despre un tip cu totul cumplit de boală, numit ‘locked-in syndrom’, o boală în urma căreia cel atins de ea, deşi înţelege totul, rămîne paralizat , neputînd să comunice decît prin clipitul ochilor, uneori, al unui singur ochi…Terifiant!
Dumi a preluat tema mea cu “mitologicale” şi a scris o savuroasă pagină despre scorpii…cît despre Andra, ea e în vacanţă şi s-a apucat iar de citit… aşa că lasă pe seama altora grija blogului.
Pînă una alta, vă propun o melodie a uimitorului Goran Bregovic, de care mi s-a făcut foarte dor, şi la care mă gîndesc cînd privesc imaginile din Călăuza : e celebra melodie din filmul “Arizona Dream” al lui Emir Kusturica, “In the Dead Car“… În maşina moartă noi suntem vii…
Între ani stăm cu toţii, cum spunea cronicarul, “sub vremi”. Focul vieţii arde mocnit, aşa ca în soba bunicilor (foto), căldura lui încă ne mai bucură.
Dar să vedem cum au primit blogurile prietene puntea dintre ani.
Drama Club a serbat primul ei Revelion la liceu. Urmînd linkul, veţi găsi cîteva fotografii…
Andra şi-a făcut un bilanţ, apoi şi-a luat firea căci …se apropie tezele!
Dumitru a fost puţin trist, apoi si-a amintit de Viena şi i-a mai trecut.
Ştefana şi Mihai Sava au fost, pe rînd, nostalgici, analitici, au făcut ce fac toţi românii, au exersat RÎSU-PLÎNSU…
Gigi Rusu scrie despre un om de zăpadă visător, rătăcit printre noi şi-şi petrece noaptea dintre ani cu un Înger.
Carmen Moraru nu se lasă de jurnalism nici de Crăciun, are şi foto de la Humoooor!! Iar Merlinlx are pe blog superbe fotografii de la Ieud, dar şi fotografii ale groazei de la Sighet.
Una peste alta, 2008 a fost un an bun, pe alocuri.
Singura certitudine pe care o avem este Trecerea, fie ca e trecerea noastra prin lume, ori cea a timpului. Moartea, certitudine absoluta, cea care pune capat trecerii noastre efemere, ne si salveaza , oferindu-ne intrarea in vesnicie. Ma intreb ce e mai dramatic, faptul ca sintem pasageri, ca traversam timpul ca o naluca, ori ca timpul se scurge pe linga noi casapit in clipe, ore, zile, fara sa ne bage in seama… Caci fara sa stim cum, nici cind, ne transformam din prunci in copii, din fetite in femei, din baietei in barbati. Ne e din ce in ce mai greu sa ne regasim in fotografiile vechi ori sa ne recunoastem in imaginea din oglinda. Si ne e greu sa credem ca am fost odata atit de inocenti, incit sa credem in Mos Craciun ori in povestile cu Fat-Frumos.
Si totusi, ciob de nemurire in trecerea vremii, fetita care am fost nu s-a inselat, visul ei cu print n-a fost doar naluca.”
Dumitru Agachi are un comment pertinent:
“Eu cred şi acum în Moş Crăciun, nu asa ca in copilarie, ca intr-o fiinta, un om bun capabil sa nu uite pe nimeni si sa se ofere oricaruia, menestrel sau paj sau printzesa sau eu sau tu, fetitza ce ai fost si inca de atunci stiam ca nu va muri niciodata. Stiam ca oamenii se trec in ceva care nu se mai misca, asezati in casa mare de nunta si de priveghi, am vazut si eu cranii in cimitirul satului, nu pot spune, ca si Cioran, ca am jucat fotbal cu ele, un aer de sfintzenie plutea, chiar in gesturile groparului… Daca cineva mi-ar fi spus despre Fat-Frumos, as fi zimbit superior si educat si as fi raspuns, “sunt in basme, nu exista in realitate”, dar despre Mos Craciun as fi afirmat ca prin asta e el altfel, ca nu moare niciodata… E adevarat, acum nu mai cred in el ca intr-o fiintza pe care am atins-o doar de vreo 2 ori, se petrece trecerea asta de credintza pe nesimtzite, dar cred cu tarie in Mosul ca intr-o prezentza. Trecerea, ei, cu ea e un pic mai special, inca mai am veritabile atacuri de panica, chiar si la trecerile pe care le exersam zilnic sau in momentele karmice… Apoi ma cuprinde o liniste si ma trezesc spunind, “ce-ar fi daca as pleca la Iasi…”, asa s-a intimplat prin mai-iunie in 2005.
Va imbratisam cu drag, Andra Andreea si eu, va dorim sanatate la toti, il astept pe Mihai cu poezii, poate isi propune un volum in “trecerea” prin 2009, in fond prin sistemul nostru cartezian de conventii…”
Straniul e peste tot în jurul nostru… mă gîndeam, eram la Bruxelles, astă vară, în faţa unui tablou de Magritte… Îl priveam şi nu încetam să mă mai minunez de cîtă singurătate degajă oricare dintre tablourile lui… Straniul face parte din noi, noi suntem înşăşi esenţa straniului… Stranie e existenţa aceasta, cu toate clişeele ei..
Stranii ne sunt sentimentele, gîndurile, gesturile, în fapt, straniul este … acea stare de care ne e cel mai mult frica. Nu violenţa morţii, ci straniul existenţei… acela e cel mai greu de suportat…
Dar poate că e doar o stare de noiembrie… Şi, cum toţi suntem melancolici în noiembrie… Şi Andra şi Dumi,Ştefana şiMihai sunt în top, Gigi, de asemeni, şi nici Liviu nu se simte prea bine…
Acum nu cred că Noiembrie e tot ce ne mai puteam noi dori… Dar e bine şi aşa, mi-am zis şi am trecut mai departe… Ceaţa toamnei se adunase toată pe vale, vălătucii acopereau uriaşa sferă în care vocile noastre amestecate se ciocneau… Nu cred că asta e tot ce ne puteam dori, mi-am spus şi mi-am strîns gulerul hainei în jurul gîtului… Afară, în copacii ce străjuiesc mormîntul mamei se adunaseră sute, mii de ciori… Învăluite în ceaţă, croncăneau aiuritor şi se certau pe felia lor de cer… Ca la un semn s-au ridicat, au făcut cîteva rotocoale şi au dispărut toate… De parcă n-ar fi fost, de parcă n-ar exista… au rămas crucile cuminţi.
Cîinii, Păzitori ai Pragului, au dat să apară de după cavouri… Îi speriaseră şi pe ei ciorile, acum nu se mai temeau… Cei mici au reînceput joaca, uşor zgribuliţi, printre coroanele cu flori de plastic… Au prins a roade florile tîmpe, atît de sinistre în alcătuirea lor…
Himerice, coroanele copacilor stau dezvelite. Nu, nu e o idee bună acest noiembrie, îmi spun, oasele mă dor şi parcă nici ritmul nu mai e acelaşi.
Sunt 2 grade afară, îşi spuse, închise plictisit geamul… Aproape nu mai vorbea… Ziua începe iar. Aceleaşi mişcări, dimineaţa, cînd trebuie să faci aceleaşi lucruri… de o viaţă. O priveşte… ea îi zimbeşte de departe, de prea departe. “Ce ai să faci azi?” – îl întrebă şi, deja în vocea ei se citeşte un infim reproş. “Lucruri” îi răspunse, tot felul… Desigur, minţea. Lucrurile pe care le făcea nu mai puteau seduce pe nimeni. Pe el în nici un caz.
Sigur, altădată mergea la serviciu. Sacadat, în fiecare dimineaţă. Fumase mult, tusea îl supăra dimineaţa. Apoi se lăsase. Încă tuşea după 20 de ani de cînd se lăsase. Vicii prea mari nu avusese. Un pic iubise, puţin băuse, şi mai puţin călătorise. Călătoriile nu-i plăceau… Îi dădeau o teribilă stare de disconfort. De cîte ori plecase undeva, de atîtea ori făcuse mare caz de asta. Pînă cînd ea, plictisită, renunţase a-l mai întreba de călătorii. Concediile erau un calvar. Ai fi zis că se pregătea întregul an pentru nervii din concediu. Cu toate astea, cel mai mult îi plăcea să evoce… drumuri, sentimente, senzaţii…
Şi pentru el noiembrie nu mai e chiar o plăcere. Se uită, la ore fixe, asemeni unui mecanism bine uns, la televizor. Cîte un meci îl scoate din amorţeală. Apoi recade. Aţipeşte uşor. Nu, noiembrie nu e o idee bună…
Ceaţa se intinde acum cu totul. Respiraţia mi se opreşte aproape. Ciorile au lăsat pămîntul alb… parcă a plouat cu ciment. Mirosul de fum de la focul aprins de îngrijitori mai aminteşte de trupurile frunzelor moarte… Zac acum, prin zariştea cu gust de ciment, în noiembrie…
(va urma, poate… oricum, provocarea a venit de la postul Stefanei!!)
Stiu ca nimic nu poate schimba tristetea voastra acum… Nimic din ce as putea sa spun eu, ori altii… Si stiu ca in vecinatatea bolii ori a mortii nu numai cel incercat e singur, dar si cei apropiati lui. Sintem singuri si neputinciosi. Si tare mici. Intr-una din noptile in care imi era mie foarte frica de moarte si de ce ne asteapta dincolo, Mihai mi-a spus o poveste. V-o spun si eu la rindul meu, caci mie mi-a facut tare bine s-o aud atunci…
“Un om, dupa ce moare, il intilneste pe Iisus , dincolo. Iar Iisus ii arata urmele vietii lui. Si omul vede, uimit, ca linga urmele sale se mai afla alte urme de pasi. Iisus ii spune ca acele urme sint ale Lui, si ca mereu a fost linga el. Dar la un moment dat, omul vede doar o urma de pasi si ii spune: Iisuse, atunci mi-a fost cel mai greu, si iata ca Tu atunci m-ai parasit. Iisus ii raspunde: Urma care o vezi este a pasilor mei, caci atunci te duceam in brate.”
PS. Povestea ta, Ştefana, e cit se poate de reală… Ieri seară, cînd mă aşteptam la ce e mai rău, am gasit-o sensibil mai bine… Dumezeu există, nu numai atunci cînd suntem în durere, există întotdeauna. Durerea e mai suportabilă cînd ştii că El e alături, că ne ia, uneori, în braţe… Cînd ne trimite cîte un pui de înger, sub forma prietenilor noştri…
Mihai Sava este un poet autentic. Nu e nimic de demonstrat aici. Doar să vedem dacă în ambalajul de poet, în „mantaua” literară, încape domul de care am pomenit. „Poetul, ca şi soldatul – spunea Nichita Stănescu – n-are viaţă personală”; se referea, cred, la specia aceea de poeţi pe cale de stingere naturală, oarecum militantă întru poezie lor – orice poet e în poezia lui, nu în poezia sui-generis cum mai cred na(t)ivii – poetul apt-combatant să-l numim, în aceeaşi cheie cazonă. Mihai Sava pare din categoria aceea mai aşezată cu viaţa personală a lumii sale poetice, să-i zicem a rezerviştilor. E cu „mantaua” în raniţă, o îmbracă la paradă sau, uneori, scoate Ştefana, soţia lui, câte ceva, un guler, o mânecă, în văzul blog-ului, cum a făcut mai acum câteva zile cu o duzină de poezii.
Unul dintre texte e o artă poetică tulburătoare, izvorâtă din adâncimi de veritabile culmi poetice, Ion Barbu şi, mai spre vremile noastre, Nichita Stănescu:
Întâmplări oblomoviene. (VIII)
e visceral, iţi spun, poezia e mică. e cu mult mai mică decât un epsilon, foarte bine ales, între Alef şi celălalt nume de 216 litere.
mă străduiam să nu fac nimic azi, dar nevăzând nici o poezie de jur împrejur m-am apucat să lenevesc una
Şi în poezia asta se făcea că eram tigru de mare, cu puteri de poet ireal, ce-şi trage muza din visele trecuţilor prin păcat, fără măcar să ştie că Zaharul e doar o plăsmuială a năpârstociei. Că nu mai vrea nimeni să aibe de lene a-şi încreţi frunţile de culoare şi vise.
Nu întâmplător acopeream începutul dizertaţiei mele în mantaua cehoviană, din care s-a tras starea aceea a lui dolce far niente tradus în slavona lentoare oblomoviană. Iată, prin urmare, cum e cu poezia: e mică, nu are nimic monumental în infinitatea măruntă a mecanicii sale. Poetul acesta nu arde, priveşte şi nu vede „poezie de jur împrejur”, însă nu-şi uită menirea şi se apucă (să făurească ?, nu, şi-ar abandona condiţia) doar să „lenevesc una”, încât oblomovianul a lenevi devine cel mai creator verb cu putinţă.
Într-un alt text (redau un fragment) asocierile geografiei poetice personale sunt revelatorii:
Paris
Spaţii / tablouri real-imaginare personale
Am putea culege câteva agate de pe malul Senei, Le-am putea pune într-un potpourri lângă Grand Palais, Şi-am urca până sus în Eiffel, cât să ni se facă frică de zei.
Te-aş lăsa să-mi dezmierzi visele, vorbindu-mi de noi şi Copou, Aş căuta în ochii tăi crenelurile Louvre-lui.
Mihai Sava e un poet român din Canada. Nu mi-am făcut temele pentru acest comentariu, nu ştiu dacă a debutat sau nu cu volum, dacă are cărticelele sale de poeme sau pur şi simplu nu. Nici nu are prea mare importanţă; el există ca poet, sunt suficiente doar câteva cuvinte în limba poeziei şi Mihai Sava deja le-a rostit.
Citesc de pe superbul blog al familiei Sava citeva amare cuvinte scrise de Ştefana:
O prietena draga mi-a scris, ca raspuns la ce incercam noi sa facem pe acest blog:
“Se pare ca incercam toti sa ne redefinim si sa ne regasim dupa tumultul prin care am trecut de cind am venit aici. Dumnezeu sa ne ajute!”
Cuvintele ei m-au facut sa-mi pun din nou intrebarea: de ce facem asta? De ce facem publice gindurile, trairile noastre, chiar cu riscul de a nu fi intelesi sau de a fi intelesi gresit? Sa fie o incercare de redefinire ori de regasire? Cred ca da, cel putin in parte. Sa aibe asta legatura cu faptul ca la un moment dat am hotarit sa emigram? Ca ne-am trezit singuri intr-o lume straina in care a trebuit sa invatam sa traim? Ca invatatura asta a lasat poate urme? A facut sa nu mai stim exact unde se afla “acasa”, a distrus prietenii, a schimbat ceva in noi, ne-a facut pe unii mai puternici, pe altii mai slabi, pe unii mai tristi si pe altii mai intelepti? Cine poate sti? Daca tragem o linie, oare suma va fi avind un ”+” sau un ”-” in fata ei? Cu siguranta ca majoritatea dintre noi, cei rupti de tara, ne-am schimbat facind pasul acesta, fiind nevoiti sa ne traim viata departe de radacini. Unii ne-am schimbat fara sa ne dam seama, dintr-un instinct de supravietuire, altii cu buna stiinta, poate din orgoliu. Unii continuam sa ne intrebam, mai ales noptile, cind sintem, nu-i asa, sinceri cu noi insine, daca pasul facut a fost unul bun, daca hotarirea luata atunci a meritat sacrificiul, tumultul, cum spunea prietena mea. Pentru unii poate ca da, pentru altii cu siguranta nu. Citiva poate inca mai cauta raspunsul la aceasta intrebare, daca si-au pus-o vreodata. Pentru unii exista regrete, pentru altii multumire. Poate ca pentru nimeni nu este alb ori negru, si probabil niciodata nu va fi.
De aceea continuam sa ne punem intrebari, de aceea scriem pe un blog, de aceea ne bucuram cind prieteni dragi ne (re)gasesc si ne ajuta sa aflam macar o parte a raspunsului pierdut ori nestiut, cine mai stie…
Comentarii recente