Ţara în care totul se poate

Câteva gânduri ale unor români de departe sau de mai aproape despre ţara lor: Ştefana Sava:

“Ai furat, ai inselat, ai mintit, poti fi sigur ca vei plati, intr-un fel sau altul. Uscaturile romanesti, dimpotriva, merg in Parlamentul european. Imi lipsesc cuvintele…Ce sa spun ? Incredibil, oribil, de groaza ?!!!!… repertoriul meu este prea sarac pentru ce se intimpla acolo. Trio-ul CV Tudor, Becali , Basescu Elena, ce se pregateste sa reprezinte Romania …unde ?…in Parlamentul european (imi tremura degetele pe tastatura cind scriu….) este summum-ul rusinii unui popor. CV Tudor, care nu mai are nevoie de nici o prezentare, nu-i asa ? Becali, care iese din inchisoare pe motiv ca are imunitate ca euro-parlamentar… Nu mai pricep nimic…cum naiba mai esti pe lista de alegeri daca tu esti la zdup ? Si aceasta papusa Basescu, vai de capul ei, ti-e si mila, saraca, ce cauta in politica fatuca asta acoperita de silicoane si care ar trebui sa se intoarca macar pentru citeva trimestre pe bancile scolii primare, nu de alta, dar sa mai revizuiasca un pic conjugarea verbelor ? Chiar orice scursura, orice hotz, orice dobitoc, orice proasta poate fi europarlamentar, poate reprezenta tara in Parlamentul european ? Nu se poate, spuneti-mi, va rog, cineva, ca dorm si am un cosmar ! Ce poate fi mai rau, poate tara aceea sa cada mai jos decit atit ? Ma intrebam, stupefiata…

Da, se poate mai rau, sau la fel de rau. Si « mai raul » se cheama Catedrala Mintuirii Neamului. De ce mai avea nevoie biata tarisoara ? De megalomania reprezentantilor bisericii.
Citesc : ”Catedrala Mantuirii Neamului va avea o inaltime de 110 de metri, cat un bloc cu 30 de etaje, va fi asigurata impotriva cutremurelor de peste 8 grade si va avea o suprafata de 38.000 de metri patrati, adica de zece ori mai mica decat Casa Poporului. Cladirea va avea cinci etaje, intre care trei subterane si doua deasupra solului, 12 lifturi, 250 de locuri de parcare subterane si doua spatii de cazare, totalizand 500 de locuri.”
Poate nu am inteles eu bine, imi spun… O fi vorba de vreun hotel, vreun mall, ceva…Nici vorba, este vorba de o catedrala care se vrea simbolul mintuirii neamului romanesc. Nu stiu ce o fi in capul patriarhului Daniel, dar daca mai e ceva, nu e ce ar trebui sa fie… Din cite stiu eu, exista in Romania oameni care traiesc greu, care nu au nici ce minca, oameni cu adevarat necajiti, saraci, vai de capul lor. Poate ca milioanele de euro ar trebui folosite sa ajute cumva oamenii aceia. Din cite mai stiu eu, exista sute de biserici in ruina, biserici patrimoniu care asteapta, oh! de cind asteapta niste bani sa poata fi reconstituite, ori macar renovate. Din cite mai stiu eu, au existat preoti romani care si-au dat viata in inchisorile comuniste pentru adevarata libertate si pentru mintuirea neamului lor. Din cite vad eu, acum, reprezentatiii bisericii nu sint decit o clica a carei singura grija e sa construiasca o cladire MAI INALTA decit casa poporului.
Totul e deja pierdut in tara aceea batuta de soarta: respectul, mindria, cinstea, corectitudinea, nu mai exista demult. Ultima ramasita de respect a acelui popor pentru sine insusi s-a dus in vint odata cu trimiterea trio-ului infernal la Bruxelles. Doar ceva suflet ii mai ramasese poate neatins. Daca si acesta se va pierde in cele 250 de locuri de parcare, cele 12 lifturi si nu mai stiu cite spatii de cazare ale unei catedrale ca va costa milioane de euro si va face jocul afacerilor prea-inaltului patriarh si a clicii prea-sfiintiei sale, apai cred ca e timpul sa spunem ca neamul romanesc s-o pierdut cu totul. “
Preiau de la Nora Damian:
“Englezul Parkinson a calculat că o birocraţie creşte-n medie cu 5% anual chiar dacă nu are nimic de făcut: Acest 5% va produce noi regulamente şi proceduri. În cinsprezece ani se dublează” (http://leadercomunications.com). Apoi, cum se ştie, în orice structură ierarhică intră-n joc principiul lui Peter care spune că fiecare individ va fi promovat până-şi va atinge nivelul propriu de incompetenta”.

…Iar incompetentul, spune acelaşi Parkinson, va ascunde propria incompetenţă prin mărirea competenţelor: alte sarcini, alte responsabilitati, noi regulamente, noi funcţionari, desigur, care să se ocupe de ele. In spatele acestora rămâne nerezolvată “problema originală” ascunsă-n vraful de hârtii sau fişiere! Fiecare funcţionar, cu cât e mai incompetent(şi mai corupt) cu atât va avea pretenţii mai stricte privind competenţele si moralitatea!
Efect vizibil: şi ieri, ca şi astăzi, orice dezastru e apărat prin invocarea legii.”
Teofil explică ştiinţific ceea ce alţii vorbesc după ureche:
“Sistemul oligarhic este definit de Aristotel ca „dominare politica a bogatilor” , si se caracterizeaza prin coruptie endemica si economie subterana. Pentru Aristotel, oligarhia este un tip de forma de guvernare deviata, si nedreapta. Pentru el exista diferite moduri de a detine si exercita puterea. Combinand criteriul cantitativ – numarul celor care detin autoritate politica – si cel calitativ – exercitare guvernarii in interes comun sau privat – Aristotel descrie sase tipuri de sisteme de guvernare: trei sunt corecte sau drepte (regalitatea, aristocratia si republica), iar trei sunt deviatii ale primelor – tirania este o deviatie a regalitatii, oligarhia este o deviatie fata de aristocratie si democratia fata de republica. Cu toate acestea, exista doua forme de guvernare model: (1) oligarhia, daca puterea este „mai concentrata si mai despotica” si (2) democratia, „daca resorturile sunt mai slabite si mai blande”.
Cea mai importanta distinctie pe care Aristotel o face intre democratie si oligarhie este urmatoarea: daca intr-o democratie oamenii liberi, dar saraci, sunt majoritari si suverani, intr-o oligarhie bogatii si nobilii, desi minoritari, detin suveranitatea. Este important de definit aici si suveranitatea, fiindca aceasta stabileste foarte clar cine o exercita (spre exemplu – votul popular, corect si liber exprimat, care sta la baza puterii alesilor, este apanajul unei democratii si nu al oligarhiei).
Prin intermediul alegerilor, oligarhia poate fi camuflata, nu si neaparat destructurata. Mecanismele electorale pot ajunge sa aiba, in anumite circumstante, un rol simbolic, mai degraba formal; ele nu determina, ci consfintesc si confirma reasezarile de putere din cadrul sistemului. Statul oligarhic este, in modernitate, un „stat captiv”, subordonat intereselor unui grup restrans. Acest aspect a fost avut in vedere de Robert Michels, cand a enuntat celebra „lege de fier a oligarhiei”. Aceasta se referea la mecanismele specifice unei organizatii de partid, care perpetueaza organizari ierarhice, piramidale. Iar respectivele mecanisme pot fi extinse la nivelul organizarii sociale, astfel incat oligarhia devine inevitabila pentru orice comunitate. „Cine spune organizatie, spune oligarhie”, era convingerea lui Michels pentru care oligarhia este o forma prestabilita a vietii sociale. Ea este favorizata de lipsa de participare cetateneasca, de absenta controlului guvernantilor de catre guvernati si de dezinteresul populatiei fata de problemele publice. Oligarhia perverteste principiul reprezentativitatii democratice. In postarea viitoare vom discuta despre Democratia occodentala si slabiciunile ei.”
Gheorghe Rusu povesteşte amar despre viaţa de care ne lovim zilnic:

“El, primarul, transpira din abundenţă şi mototolea nervos o batistă în palme. Tocmai le zicea subordonaţilor le un ton răstit …băi, pe mine nu mă interesază cum faceţi dar în două ore să se vadă cât de cât ceva, prefectul e pe drum. “Cât de cât”, mi-am zis… “cât de cât”, deja începuse să ma calce pe nervi expresia. Pe câteva bănci din parc, aşezate strategic la umbră, mai mulţi pensionari jucau table pe bani. Ce zici, nea cutare, întreabă unul … dau ăştia pensiile la timp?… or mai fi bani? Păi, le dau zice altul… voi nu vedeţi că până acum le-au dat cât de cât la timp? Cum nu puteam să-mi astup urechile, am grăbit pasul. “Cât de cât” îmi zgâria deja urechile. La birou, totul părea în ordine. Cifre, indicatori financiari, cafea cât cuprinde… Aici nu e loc de…cât de cât… mi-am spus şi m-am mai liniştit. Aproape de sfârşitul programului apare şi ultimul client cu un braţ de acte. Îl invit să ia loc. Devine vorbăreţ şi-l ascult. Are probleme cu un partener, cu banca şi-mi zice până la urmă pe şleau… Ştiu că e criză… dar aş avea nevoie de un bilanţ pozitiv… nu mult… măcar… Nu, îi zic, să nu cumva să zici… Nu… zice el… nu mult… cât de cât acolo… Nu mai e nimic de făcut, mi-am zis. Acum totul e cât de cât… Mi-am aprins în minte o ţigară şi am deschis larg fereastra ca şi cum aş mai fuma cu adevărat. Plouase şi în bălţi sclipeau luminile aprinse în vitrine. Se răcorea şi în sfârşit avea să fie bine… cât de cât…”
Şi, în alt loc, o excelentă parabolă pe care o propun drept răspuns Ştefanei Sava:
“Până ce autorităţile s-au gândit să ia primele măsuri, a început ploaia. Oficialul care nu reuşea să se se mai trezească a fost transportat în siguranţă la hotel şi toţi se pregăteau să se retragă, când cineva a arătat cu degetul spre stâlpi şi cei mai mulţi au amuţit. De pe afişe, vopseaua se scurgea pur şi simplu şi acum fălcile candidaţilor cădeau la pământ şi ochii li se alungeau nefiresc şi se amestecau aiurea cu cravatele portocalii şi cu nasturii scurşi şi ei către brâu. Tipografii, care fuseseră toată noaptea zoriţi să termine, acum se ascundeau vinovaţi, aşa că au adus cu dubiţele alţi tipografi de la centru şi până la lăsarea întunericului au zdrăngănit maşinile şi au tremurat ghilotinele, încât cele câteva geamuri s-au făcut zob şi aerul fierbinte ce ieşea pe ele a uscat definitiv nucul, pe care cineva scrisese în joacă: ”Proaspăt vopsit!”… Apoi, paznicii, care nu reuşiseră încă să se spele pe mâini de prima vopsea, au lipit noile afişe atît de bine, că oficialul venit de la centru, care se trezise în sfârşit şi acum ronţăia o aripă crocantă de pui, nici nu şi-a dat seama că unele figuri, pe care le zărise de dimineaţă, acum erau şterse şi de pe stâlpi şi de pe listele de candidaţi şi că acum îi zâmbeau câteva chipuri noi, ce-i drept, destul de asemănătoare. Fanfara, plătită cu ora, a repetat grijulie marşul pentru a doua zi, în timp ce un detaşament de femei de serviciu a făcut aleea lună, după care a dat o fugă şi după câinii comunitari care începuseră să stropească fără jenă şi stâlpii portocalii şi pe onorabilii candidaţi. Într-un sfârşit, primarul a dat semnalul de plecare şi toţi au început să se retragă spre casele lor, mai puţin paznicii de noapte, cărora li s-a explicat cu frumosul că, deoarece nu mai sânt fonduri pentru a mai plăti şi alţi paznici, trebuie să rămână la post şi să păzească stâlpii, până ce vor fi aprobate noile rectificări bugetare.Târziu în noapte, de la fereastra camerei din hotelul luxos, oficialul venit de la centru căsca plictisit în timp ce-l muştruluia din obişnuinţă pe primarul cu obrajii stacojii, ce sta smirnă la spatele lui, privind alene cum o lună palidă şi obosită, ca o mireasă după noaptea nunţii, îşi târa lumina zdrenţuită peste micul orăşel de provincie adormit.
(Grafica: Marcel Chirnoagă, ciclul “Corabia nebunilor”)

iulie 14, 2009 | Categories: ...ar fi comice, de n-ar fi triste, Uncategorized | Tags: Catedrala Mantuirii Neamului, Corabia Nebunilor, Gheorghe Rusu, Marcel Chirnoaga, Nora Damian, Romania, romanii, Stefana Sava, Teo-phyl | 4 Comentarii »