Cumințenia trecutului
Probabil că sunt o paseistă, nu văd nimic rău în asta. Dar modul absolut aiuritor în care televiziunile de pe aici prezintă norme și valori mă face să nu mai doresc a le urmări. De aceea caut cu aviditate, când am timp, pe You Tube valorile care ne-au format pe noi. Fie ele și muzicale. Dacă tinerii mei prieteni le agreează, înseamnă, din punctul meu de vedere, că aceleași valori, sau același tip de valori îi vor face și pe ei senini. Dacă se vor plictisi, înseamnă că eu sunt doar o paseistă și atât.
Era o vreme când ascultam muzică la pick-up, unde puneam discuri de vinil. Discurile le mai am, unele sunt zgâriate, dar e minunat să le ascult, fata mea a crescut cu ele, e un excelent exercițiu de educație. Pe unele sunt basme pe care le asculta mai des, pe altele doar muzică. Sunetul cald al muzicii din viniluri reprezintă, pentru mine, CUMINȚENIA TRECUTULUI, a unui trecut poate mai zvăpăiat decât prezentul copilului meu, dar cu siguranță mai profund. Muzica se vindea PENTRU CĂ ERA MUZICĂ, nu pentru imaginile sexy ale interpreților. Muzica se asculta pentru că era FRUMOASĂ, pentru că te făcea să vibrezi, nu pentru a promova vreo pițipoancă…
…privindu-i pe tinerii care fac atmosferă în videoclipul lui Tom Jones, aproape penibili în cumințenia lor, nu mă pot opri să nu mă gândesc la generația noastră, acum ascunsă după rafturile de cărți, după viniluri și după modele despre care nu prea mai vorbește.
Câmpiile de piatră de la Avdat
Opera rock Jesus Christ Superstar, transcrisă cu mijloacele peliculei în film de Tim Rice și Andrew Lloyd Webber a marcat generația noastră sau, mă rog, pe unii din generația noastră… Acum , dacă vreunul dintre elevii mei vor citi acest post, vor zâmbi nostalgic, pentru că nu cred că a mai rămas măcar unul care să nu-i fi fost spectator… ei știu cu toții că e un film (operă) de referință prin ÎNDRĂZNEALA abordării, prin valoarea excepțională a muzicii lui Webber și, de ce nu, prin excelentele priveliști pe care le oferă.
Deși axa narațiunii e Jesus, eu cred ca un personaj cu totul interesant și fascinant e… Judas. Acum se ”poartă”, comercial și prost, tot ce înseamnă ”Evanghelia după Iuda”, dar ideea e că cele mai pertinente întrebări pe care această abordare cinematografică le pune, sunt pe seama personajului negativ. ”De ce m-ai ales tocmai pe mine să fac treaba asta murdară?” , zice Iuda… El e nefericitul, el e personajul tragic, lui îi sunt puse în spate toate relele Lumii…
Filmul e tributar mișcării hippies (și nu văd nimic rău aici, veți găsi pe peliculă o cruntă luare în derâdere a războiului din toate timpurile, de aici tancurile, armele, avioanele, ca elemente ale Timpului linear, uman, în superbă opoziție cu Timpul mitic), dar mesajul lui rămâne ca o imensă întrebare adresată tuturor: ”De ce m-ai ales pe mine??”
Uimitoare sunt, în film, desenele de piatră de la Avdat, unde au fost făcute filmările. Ariditatea spațiilor de la Avdat pune filmul într-o lectură simbolică. Imensele câmpii de piatră sugerează, până la urmă, uscăciunea noastră interioară. Isus e un simbol. El se suprapune PESTE acest tip de uscăciune. Pe de altă parte, locul e încărcat de ISTORIE, ceea ce face din Isus, întâi de toate, un OM. Și pentru că veni vorba, nu știu câți profesori de istorie accesează acest BLOG… Îmi place să cred că toți prietenii mei… Eu, în orice caz, am devenit mai prietenoasă cu Istoria… Istorie, film, muzică… atât de puțin ne trebuie să fim senini!
Muzica îngerilor
Le mulţumesc tuturor celor care m-au felicitat de ziua mea şi îi asigur de întreaga mea preţuire!
(Zbigniew Preisner – Van den Budenmayer Concerto en Mi Mineur)
Am ales această prezentare pentru excepţionala compoziţie a lui Zbigniew Preisner, un autodidact polonez de geniu, care a semnat coloana sonoră a multor filme de succes. Patru minute cu Muzica îngerilor!
Divele
Marcată sunt de aceeași melodie, uneori luni de zile… De pildă… SLEEPING SUN. Mă fascinesază vocea Tarjei Turunen, fosta vocalistă de la Nightwish…
Așa cum mă fascinează Felicia Filip, mai cu seamă cînd cîntă cu Cristi Minculescu…
O tristețe incontrolabilă…
Fantoma de la Operă
Sigur, din cînd în cînd mi se face dor de “Fantoma de la Operă”…
Filmul lui Joel Schumacher a fost o încercare pentru tinerii mei prieteni, iubitori de teatru… iar muzica lui Andrew Lloyd Webber , o încîntare…
Filmul distruge scenariul din categoria “horror”… e povestea romantică a unei iubiri imposibile…
El este cel care suferă, desfigurat fiind, din naştere… Ea este vocea lui, creaţia lui.
El este geniul, ea este Zeiţa. Astfel ia naştere MUZICA NOPŢII…
El e rău, mi-au spus tinerii mei prieteni, dar rea e, uneori, IUBIREA, e egoistă şi exclusivistă. Depinde de fiecare cîtă cantitate de RĂU suportă.
Sau, într-o excelentă şi dinamică interpretare rock…
Muzica zeilor
Se spune că odinioară, în timpurile mitice, artiştii cîntau doar pentru zei… Apoi cumva, cineva a greşit şi zeilor nu le-a mai plăcut de ei, alungaţi au fost pentru vecie.
De atunci ARTIŞTII ADEVĂRAŢI cîntă într-una, dornici să fie auziţi şi iubiţi din nou de către zei… Unii pictează, alţii compun, alţii inima şi-o dau Frumosului…
Vocea Angelei Gheorghiu care cîntă sfîşietoarea arie a Doamnei Butterfly, eterna victimă a iubirii, a ajuns cu siguranţă în locaşul splendorii divine!
(imagine din filmul SOLARIS de Andrei Tarkovsky)
Prin cele articole
Prima zi de vacanţă m-a făcut să mai lucrez la blogul Drama Club. Apoi am răsfoit presa şi am gasit în Monitorul de Botoşani de vineri, 30 ian, la pagina de învăţămînt, un frumos articol (Proiect cultural demarat de către elevii botosăneni) despre proiectul nostru, “Cultura la-ndemînă”, scris de către domnişoara Carmen Moraru, căreia îi mulţumim!
Apoi am răsfoit prin filele blogurilor şi am citit cu mare plăcere articolul Ştefanei Sava, din Canada. E vorba despre un tip cu totul cumplit de boală, numit ‘locked-in syndrom’, o boală în urma căreia cel atins de ea, deşi înţelege totul, rămîne paralizat , neputînd să comunice decît prin clipitul ochilor, uneori, al unui singur ochi…Terifiant!
Dumi a preluat tema mea cu “mitologicale” şi a scris o savuroasă pagină despre scorpii…cît despre Andra, ea e în vacanţă şi s-a apucat iar de citit… aşa că lasă pe seama altora grija blogului.
Eu am început a cugeta la Călăuza lui Tarkovsky şi cred că voi continua…
Pînă una alta, vă propun o melodie a uimitorului Goran Bregovic, de care mi s-a făcut foarte dor, şi la care mă gîndesc cînd privesc imaginile din Călăuza : e celebra melodie din filmul “Arizona Dream” al lui Emir Kusturica, “In the Dead Car“… În maşina moartă noi suntem vii…
Imagine din filmul Călăuza, de Andrei Tarkovsky.
Straniul care ne separă…
Oameni mergînd pe stradă, gesticulînd, vorbind singuri, făcînd grimase…
(Francisco de Goya)
Oameni mergînd cu măştile trase, trişti, figuri de ceară într-un bîlci ale cărui mecanisme au luat-o la vale… A început Marea Înstrăinare… a început reprezentaţia… Oamenii se travestesc în fiare, buzele subţiri, ochii sclipitori… Uitatul în curtea vecinului a devenit sport naţional.
(Francisco de Goya)
Firescul e demodat şi absurd, firescul şi bunul simţ sunt de tot rîsul. A fi normal este a te înstrăina. Trăim într-o continuă derută. Marile valori sunt fraze de reprodus pe lucrările scrise ale unor şcolari tocilari … stau ca rufele pe frînghia Destinului. Şi, într-atîta tocmeală şi după atîtea aranjamente, spinările capătă o arcuire sinuoasă, balele se inteţesc de poftă, capriciile devin regula şi legea e zeiţa aceea demodată, cu legături albe la ochi, nu vede, n-aude, capul nu o doare…
Amarul spumant al zilelor pe care le trăim se revarsă şi umple cu înfricoşătoare tristeţe golul săpat de nimicnicia în care ne ducem anii. Frica şi deruta, vidul şi uitarea, imensul hău creat de generaţii succesive îşi arată efectele… ca în acele filme stranii ale Fiinţei contorsionate, regizate de David Lynch…
(Julee Cruise pe o temă din “Twin Peaks”)
Avalon şi domniţa şoim…
Avalon e un ţinut imaginar, o insulă, ivită din frumoasele legende despre Arthur şi despre ai săi cavaleri ai Mesei Rotunde. Un ţinut ideal, un spaţiu al unei zîne, Mordred sau Doamna Lacului. În legendele celtice, Avalon e spaţiul Morţii.
Imaginea aceasta m-a urmărit mult timp, Avalon… un abis al revelării, încărcat de simboluri, de mituri, de mister. În lăuntrul acestui imaginar ţinut totul e posibil. Viaţa e posibilă, salvarea prin vis e posibilă. Domniţa-şoim e o metamorfoză a posibilului la limita lui ultimă. Ea ziua străbate înălţimile, coborînd, din cînd în cînd, pe mîna care-i hrăneşte iluziile, iar noaptea devine zînă… cui nu-i plac basmele? Şi, de aici, imaginaţia o ia la vale…pînă hăt, departe…
De fapt am scornit aceste citeva rînduri, ca să am prilej a reasculta, iarăşi şi iarăşi, frumosul cîntec al celor de la Roxy Music (Brian Ferry)…
Colosul Pavarotti şi timidul, fermecătorul Bono…
Revăd acum, mai mult ca altădată, cîteva înregistrări de pe YouTube care, consider eu, sunt paleative pentru starea, nu prea fericită, în care mă aflu de cîtva timp…
Între ele , acest “Ave Maria”, care, dincolo de mesajul lui adînc, mă amuză pentru atitudinea de şcolar timid a lui Bono, faţă către faţă cu acest colos care a fost Pavarotti…
Desigur, gîndul către mama mea, Maria…
Cu acest prilej, aş dori să mulţumesc în primul rînd elevilor mei şi absolvenţilor care şi-au sacrificat o preţioasă zi din vacanţa lor şi au fost alături de mine, fizic, la căpătîiul mamei mele…
Apoi celor cîţiva colegi ai mei, familiei dragi mie, Tana şi Nelu Onofrei, Vivianei Leonte, Marinelei Acsinte şi Violetei Băltuţă, Getei Corduneanu, Mihaelei Prăjinaru, Marinei Matei, care mi-au stat alături. Le mulţumesc pentru tot, pentru căldura lor, pentru mesaje, pentru încurajări!
De asemeni, le mulţumesc prietenilor noştri, Smaranda şi Sorin, lui Victor Pascariu şi Magdei, lui Mihai Platon, lui Lulu si Silviei… Lui Iulian Suhanea si Oliviei, parintilor lor. Desigur, vecinilor mamei şi rudelor noastre de la Humor.
Le mulţumesc celor care mi-au transmis condoleanţe şi celor ce mi-au fost alături pe blog… Ştefanei, lui Mihai şi lui Gigi, lui Andrei Chitic.
Dacă am omis pe cineva, rog de iertare…
Fascinaţia Cohen (Tower of Song) – Dumitru Agachi
Mi-a arătat Andreea un fragment de recital, un videoclip de peste 7 minute. Este înregistrarea unei întâlniri cât se poate de posibilă şi, totuşi, surprinzătoare, a „giganţilor”, a fiinţelor de interval, mai mult decât oameni şi mai puţin decât îngeri: Leonard Cohen a recitat, U2 a creat un discret fond sonor şi Bono a cântat.
Abisul sonor în care coboară vocea îmbătrânită al lui Cohen răscoleşte până la acel „e în noi ceva mai adânc decât noi înşine”, după gândul Sfântului Augustin. Vocea, cândva mult mai „cantabilă”, mai umană a lui Cohen e cu totul altfel acum, ca şi cum doar carnea mai e aici, vocea a trecut deja pragul şi vorbeşte de dincolo. În rememorările sale, Cohen mărturiseşte că un volum de poeme de Garcia Lorca, prin urmare poezia însăşi, i-a schimbat viaţa. Din acea adecvare a sufletului său carnal la senzualitatea poemului vine forţa recitării lui Cohen.
Dar ce ar fi dacă ascultătorul s-ar opri în acel abis, vrăjit de peisajul din „registrul grav” al fiinţei şi nu ar vrea să se desprindă, ca din tărâmul celălalt, ca din propriul său trup creat dintr-o hipertrofie a nervilor ? Poate o copleşitoare durere, pe care uneori doar tinerii o pot percepe, arsura unei inadecvări pe care, cu timpul, reuşeşti să o faci mai prietenoasă. Despre împrietenirea aceea posibilă vorbeau sunetele electrice U2, ca unduirea balerinului într-un passo duble prin viscolul de nord…
Comentarii recente