Trebuie să înceapă de undeva…
Sunt nişte extratereştri… Se îmbracă numai cu haine “de firmă”, au ceasuri scumpe, de mii de euro, pe care nu le privesc niciodată şi nu le ascultă niciodată, să vadă şi să audă cum ticăie şi cum macină şi cum adastă mai apoi; copiii lor sunt duşi de bonă sau de şofer la grădiniţe particulare, unde sunt pupaţi în fund de 100 de ori pe zi (rânjetul de căţeluşe cuminţi, al educatoarelor), sunt daţi la şcoli cu renume, unde fac pe deştepţii aducând, ca să arate colegilor, pastilele de fericire; miros bine, au cele mai scumpe parfumuri şi cele mai lucioase cravate, costumele lor stau impecabil pe trupurile grăsuţe şi frizura lor e perfectă. Unghiile lor sunt opere de artă, transformate, de cele mai dese ori, din unghii de la sapă în unghiuţe delicate şi bine smălţuite; maşinile lor sunt palate cu zorzoane de aur şi cea mai mică zgârietură le provoacă vertije şi griji fără număr; casele lor sunt imense, dotate cu marmură roşie, budele lor îţi iau minţile; nenumăratele lor slugi stau mereu aplecate şi iau şuturi în dos, cu sete; câinii lor sunt dresaţi să atace şi peluzele lor arată ca de plastic; dincolo de gardurile lor, un popor de cârpă se aude şuşotind, se calcă în picioare pentru cele câteva fărâme electorale, aruncate peste gard; cinismul lor le ţine loc de bunăcreştere şi mitocănia le ţine loc de şcoală; politicienii români se-nghesuie la Sfintele Moaşte pentru că aşa dă bine la popor, şi acelea tremură în raclă!
Pictură de Gabriel Pacheco
Comedie ieftină și ușor jenantă:deja vu!
(Foto: Dumitru Agachi)
Nu mai cred de mult în revolte spontane și în revoluții… ”atacul” asupra TVR-ului, din anii 90, cu penibilul frison al lui Razvan Teodorescu, mineriadele, asmuțirile astea ”spontane” ale unora sau altora… poporul reacționează întotdeauna LA FEL… își pierde ușor firea. Un popor care-și pierde firea și înfometat e ușor de modelat,și, cu un pic de inteligență, ”rivuluția” e gata! Tipic este conu Leonida, al lui Caragiale… Acum, ce să spun?? Am un deja vu… Era suficient ca un membru al Puterii să asmută o categorie socială… celelalte ar fi reacționat după pricipiul dominoului… Dar nu, a vrut sa-i enerveze pe toți. E o făcătură uriașă și enorm de eficientă: ce alt argument ar mai putea stârni mulțimea decât acesta, cu pensiile?? Și, iată-ne enervați, cântând cu toții aceeași placă… Sindicaliștii au fost repede sfătuiți/convinși să pună la fiert o grevă generală… Ăsta e semn rău. Sindicatele sunt instrumente penibile… Televiziunile au început să manipuleze atacul pensionarilor asupra Cotroceniului, la fel de eficient mental ca și atacul ”golanilor” asupra TVR ului lui Răzvan Teodorescu. De ce se aseamănă toate acestea?? De ce nu putem pur și simplu să trăim într-o țară NORMALĂ??? Ce câștigă jucătorii de șah ai Puterii? NU AU DESTUL???
”Ah, organele-s sfărmate și maestrul e nebun!!!”
Maşinăriile
…sunt flămânde, sunt ahtiate de putere, vor mai multă putere, mult mai multă putere… sunt rapace, se îmbracă în aceeaşi culoare, atrag în aceeaşi măsură în care resping, ca broaştele acelea otrăvitoare, ca peştii adâncurilor, cei mai frumoşi, coloraţi, ca şerpii. Maşinăriile sunt gata. Din clipa în care păşeşti şi până mori te determină şi te măsoară, te preţăluiesc, te mituiesc, te încântă, te ameţesc, te aiuresc până la urmă, te doboară. Te doboară prin cruzime, prin indecenţă, prin confrerii, prin suficienţă, prin înşelăciune, prin sloganuri, prin falsa reputaţie, prin umilire, prin manipulare, prin manipulare, prin manipulare…
Maşinării fără milă, ce naivi ne naştem şi ce frumoşi, câtă forţă au tinerii când se aruncă în lume ca într-o piscină, cu apa albastră, plină de roze. Ce maşinării îşi scuipă fumul şi cât de hrăpăreţe se fac, până într-o zi, într-o zi când nu mai contează.
Filme de revăzut (“Chicago”, regia Rob Marshall) şi muzică de auzit (Pink Floyd – Roger Waters). Chestii de priceput.
Duminica Orbului și alte duminici de peste an(i)
(Alegoria orbilor de P. Bruegel Cel Bătrân: source)
Pe 20 mai 1990 românii au votat pentru prima dată liber. AICI, un rezumat. Evident, au votat cu Iliescu. Făcând ordine prin hârtii, am găsit o pagină îngălbenită… Pe atunci nu aveam computer, ci mașina de scris. Am să inaugurez acum o nouă categorie pe blog, ”restituiri”. Mi se pare simptomatic faptul că, între Duminica Orbului (1990) și duminica Sf. Niculae (2009), eu am fost de o consecvență care mă caracterizează și pentru care mulți dintre cunoscuții mei nu știu unde să mă situeze. Iată dar, ce scriam la 20 mai, 1990:
(imagine de aici)
”Duminica Orbului, fără convulsii. Încă de dimineață sediile de votare sunt deschise. Lume multă, corect îmbrăcată: femeile în rochii de ceremonie, demodate, își arată bijuteriile ieftine și trandafirul ofilit, agățat la revere… (notă: trandafirul era semn electoral al FSN, partidul lui Ion Iliescu).
Îi privesc: par frisonați, sunt nerăbdători: ceva îi face să nu vorbească mult, de parcă puținele cuvinte abrupte le-ar răpi fericirea de a vota. Mă întorc acasă. La televizor interviuri de genul: ”Ce ați simțit atunci când ați votat?” și răspunsuri pe măsură: ”Mi-ar trebui o jumătate de zi, ca să vă spun ce am simțit în clipa aceea!”…
În Duminica Orbului s-au pronunțat până la saturație cuvintele (folosite în campanie de Iliescu): ”votăm pentru liniște” și ”să fie bine!”.Un proces de asumare colectivă, ce nu ascunde frica de schimbare. Un generic și o ”liniște” generică sub care conștiințe amorțite de somn vor să-și prelungească abulia. Închid televizorul: emisiunile au un iz vechi (comunist!), trucat cu grijă. Mă întorc pe stradă. Cozi la secțiile de votare, niște cozi ”necesare”. Oamenilor le plac mult cozile, ele au devenit normă (sub Ceaușescu!), absența lor i-ar însingura.
Ieri s-au vândut trandafiri la prețuri mari. Acum se ofilesc, liniștiți și supuși, pe taioarele și costumele puțin uzate ale ”oamenilor muncii”. Sunt mândri de ei: cine nu poartă trandafir e privit cu ură.
Pe străzile aproape pustii ale orașului, vântul poartă afișele masacrate: sunt ale opoziției (liberali și țărăniști, partidele istorice, la acea dată!). Într-un parc de joacă, copiii au spânzurat un afiș al candidatului țărănist Ion Rațiu (anatemizat în campanie, s-a făcut campanie, ca și acum, în 2009, nu pe programe, ci pe atacuri furibunde la persoană!) și se amuză să-l dea jos cu pietre. Părinții lor sunt mândri: ”Deștepți copii!!” În secția de votare , președintele, membrii îmi sunt cunoscuți: juriști și profesori. Ei spun: s-a încercat să se fure ștampile. Umblă zvonul că s-au furat câteva mii de buletine din stoc. Alegătorii sunt și ei dificili. Unii cer furioși listele, amenințând că, dacă nu vor găsi pe ele trandafirul…alții întreabă cu cine să voteze, alții doar votează, cu un surâs pe față. Prin sate e ca în filme: ”oameni de bine” veneau în cabinele de vot să arate țăranilor unde să pună ștampila… Circulă spusa: ”Dacă o să vedem că nu-i bine, peste 2 ani îl schimbăm!”
Ziua nu s-a terminat și rezultatele sunt deja previzibile. Oamenii nu se ascund să spună cui au dat votul, dimpotrivă, glumesc gros, ridiculizând cu setea urii proletare, defectele fizice ale reprezentanților opoziției (erau mai în vârstă!!). Se înserează și mă duc și eu să votez, cu speranța că a mai diminuat coada. Președinta secției îmi aruncă o privire furioasă: poartă, în piept, un ecuson albastru (culoarea FSN!), pe care e desenat un trandafir. Eu port un ecuson cu Eminescu. Nu m-am gândit că se interpretează. Se lasă întunericul. La ultima oră de vot vin, direct de la botez, niște cheflii. Secția se închisese: ”AM impresia că sunteți de-ai lu Coposu!” (Notă: ilustru membru al PNȚ, care a făcut mulți ani de pușcărie politică) aruncă unul. Apoi pleacă înjurând cu dibăcie. E noapte. Colegii mei au rămas să numere voturile. Votarea a decurs în ”liniște”. Prin geamurile deschise se aud Irina Loghin și râsete. Totul e foarte bine și-i ”liniște”! Pe 22 s-ar fi cuvenit puțin să ne amintim de morții ”revoluției”. La tv sunt însă fabule penibile cu curcani și un cocoș. Spre seară, pe ecrane, câțiva dintre cei care s-au văzut la TV pe 21-22. Televiziunea Română inoculează o atmosferă de ”liniște”.
Aceasta e liniștea pentru care, în fond, ne-am pus votul. În curând vom auzi razele de lună ciocnind ușor visele noastre în care mii de demonstranți circulă civilizat, cu mâinile la gură”
(Elena Agachi, 20 mai, 1990)
Un ochi atent va găsi că nu e mare diferența între alegerile din 90 și alegerile de după… Un ochi atent VA ȘTI că și atunci și după, același tip de organizare a fost. Diriguit de aceleași interese. Numai oamenii din rolurile principale s-au schimbat, dar nu tare mult…
PS Mă întreb, în clipele mele amare: dar dacă nu ar fi existat Duminica Orbului?? Ci o duminică obișnuită, în care unui popor abia ieșit din comunism, CINEVA CHIAR SĂ-I FI VRUT BINELE???
Groapa
În târgul minuscul în care trăia, presa era la mare putere… abia făcea un conducător minuscul câte un ou, și repede el trebuia să fie învelit în foițe de aur sau de …na, ceva mai puțină strălucire, poleit, cum ar veni, îmbălsămat și pus pe tava presei… micii presari, cu diplomele lor proaspăt scoase de sub teascurile ”made in…” se organizau în grupuri și, sub imboldul, nu-i așa, deontologiei lor, erau cât se poate de prolifici în a mâzgăli, în a mânji, în a mânări, în a mânca tot ce le cădea din tăvița bine ornată a micuților conducători de o zi.
(Tarkovschy, Stalker)
Căci în târgul acela deruta era maximă tocmai din cauză că un conducător minuscul, tocmai pentru că era minuscul, nu putea sta pe scăunelul lui, obținut cu enorme sudori, DECÂT O SINGURĂ ZI… apoi, din motive de nimeni știute, scăunelul începea să scârțâie, carii fără număr torceau în piciorușele lui și, a doua zi, totul trebuia luat de la capăt… Încât micii presari erau mereu nemulțumiți și înjurau industria lemnului din cauza căreia scăunelele tot cedau , iar ei nu aveau , cum ar veni, stabilitatea necesară să laude cap-coadă ce era de lăudat și, nu? să arunce în groapa de la marginea târgului tot ce era de aruncat… valoarea mai cu seamă, ea dăuna teribil, ea ar fi trebuit interzisă printr-o lege anume, măcar în târgul minuscul… Multe idei se lăfăiau în capetele mai marilor-micilor zilei, dar Zeii hotărâseră altceva: groapa deversa într-un râu micuț care ocolea pădurea, lângă mulțimea de vile apărute peste noapte, toate având, inevitabil, ACCEAȘI culoare sau aceleași efecte de culoare, tocmai pentru că erau proiectate de același arhitect, ipostaziat în minusculi zeci de arhitecți… râul, zic, se strecura pe lângă Ciupercăria târgului, în care neveste fără număr, din lipsă de altceva, tot tocau pentru o Zacuscă universală, care s-ar fi dorit în Cartea recordurilor… apoi, ocolind Groapa, își croia drum spre Centru, un hohotitor și balcanic Centru, cu nebunia lui nocturnă, cu acordeoanele date la maxim, cu mașinile lui din care nenumărați guță și nenumărați copii-minune răsunau spre urechile înfiorate ale micilor locatari.
…ei bine, Zeii hotărâseră totuși ca, regulat, la intervale anume, din Groapă să se nască eterna pasăre Phoenix, cu aripile ei de foc, un pic blegite, e drept, și să cânte discret, apoi tot mai tare, sacadat, ca o răpăială de pușcă-mitralieră: SATU-…, SĂTU-…, SĂTURAT!!!, SĂTURAȚI-VĂ!!, SĂTURAȚI-VĂ!!! SĂ-TU-RA-ȚI-VĂ !!! …odat!
(imagine de AICI)
Straniul care ne separă…
Oameni mergînd pe stradă, gesticulînd, vorbind singuri, făcînd grimase…
(Francisco de Goya)
Oameni mergînd cu măştile trase, trişti, figuri de ceară într-un bîlci ale cărui mecanisme au luat-o la vale… A început Marea Înstrăinare… a început reprezentaţia… Oamenii se travestesc în fiare, buzele subţiri, ochii sclipitori… Uitatul în curtea vecinului a devenit sport naţional.
(Francisco de Goya)
Firescul e demodat şi absurd, firescul şi bunul simţ sunt de tot rîsul. A fi normal este a te înstrăina. Trăim într-o continuă derută. Marile valori sunt fraze de reprodus pe lucrările scrise ale unor şcolari tocilari … stau ca rufele pe frînghia Destinului. Şi, într-atîta tocmeală şi după atîtea aranjamente, spinările capătă o arcuire sinuoasă, balele se inteţesc de poftă, capriciile devin regula şi legea e zeiţa aceea demodată, cu legături albe la ochi, nu vede, n-aude, capul nu o doare…
Amarul spumant al zilelor pe care le trăim se revarsă şi umple cu înfricoşătoare tristeţe golul săpat de nimicnicia în care ne ducem anii. Frica şi deruta, vidul şi uitarea, imensul hău creat de generaţii succesive îşi arată efectele… ca în acele filme stranii ale Fiinţei contorsionate, regizate de David Lynch…
(Julee Cruise pe o temă din “Twin Peaks”)
Divele şi vedetele
Acum, cînd mă uit pe televiziuni şi văd toate maimuţărelile penibile ale fătuţelor de la noi, toate blonde şi cît se poate de isterice, înţeleg ce învălmăşeală trebuie să fie în capul adolescenţilor, care le consideră, pentru că asta li se repetă pînă la demenţă, ”vedete”… Lumea românescă geme de vedete, atunci vedetelelor cum să le spunem? Probabil dive… şi bărbaţilor? “Maeştri”. Şi tot aşa, iată-ne pe arătură… Cum îi mai deosebim? Care e marca identitară a personalităţii unui artist?
Păi, în primul rînd talentul lui, apoi modul absolut firesc, normal, autentic în care-şi comunică acest talent. Cesaria Evora, de plildă, apare pe scenă desculţă, pe Bono l-am vazut desculţ în concert… Şi Jim Morisson era desculţ într-o înregistrare… Janis Joplin, nu mai spun. Frumoasa şi extrem de talentata Lara Fabian apare şi ea, de multe ori desculţă… Este asta o expresie a modestiei, dar mai e, cred eu ceva… un instinct de dezgolire în faţa publicului. Publicul adoră gesturile simple. Cu tălpile goale… e o dăruire absolută. Sigur, dacă ar fi doar teatru, doar imagine, fără talent, fără bun simţ, publicul ar pricepe şi n-ar mai aprecia. Însă nu e nimic din maimuţăreala fătuţelor in hăinuţe sumare de pe la noi, doar, profund, sentimentul comunicării şi, aş spune, cuminecării, cu publicul. Artiştii de prim rang se dăruiesc publicului fără rest…
(Lara Fabian, Adagio)
(Cesaria Evora, Besa Me)
(U2, With or Without You)
Brânduşele, doar ele, ar mai putea calma declinul!
Sâmbătă am fost în Humorul cu miros de Paşti, în Humorul în care nu poţi face nimic altceva decât să te naşti şi apoi să revii, la intervale, pentru o plimbare de-a lungul Moldovei, în Luncă (ce frumos era când Jar ne deschidea drumul!) sau pentru a pipăi pereţii mănăstirilor… Au înflorit brânduşele la Humor, s-au deschis discret dinlăuntrul sânului de humă şi paie al dealurilor, nedumerite şi triste, înfrigurate, descoperind, an de an, dealul tot mai gol, brazii prieteni, tot mai îndepărtaţi, le-au auzit suspinul şi căderea, cădelniţa gaterelor şi turlele vilelor isteric colorate ale preabogaţilor-şi-fără-nimic-în-cap ce construiec fără încetare.
Plâng pădurile Bucovinei înainte de a-şi da sfârşitul, mirosul lor unic e înlocuit cu mirosul banilor şi, în curând, brânduşele vor înflori pe şanţuri şi pe lângă cuşca câinilor, apoi în bătătură se vor muta, apoi lângă calea ferată, apoi nu vor mai înflori deloc, iar vilele ţipător colorate, poate ca nişte animale ciudate care, prin culoare îşi anunţă potenţialul periculos, răsărite de pretutindeni, se vor privi unele pe altele cu nedumerire, uitând pentru ce au apărut. Brazii nu vor mai fi decât undeva, departe, pe vârf de munte, ca nişte căciuli caraghioase, Moldova, şi ea, tot mai stingheră îşi va fi îmblânzit cursul, ca să dea bine la fotografii, brânduşele, doar ele ar mai fi putut calma declinul, dar, iată-le tot mai puţine!
Morala, dacă mai e cineva care nu a înţeles: exact la poarta Mănăstirii Humor s-au construit două vile de o ţinută vulgară, ca nişte cocote, distrugând absolut vederea domoală şi unică a departelui nostru profund! Miros de pădure tăiată şi de viloaie ţuguiate ameniţă şi Voroneţul…
Baladă pentru Marele Orb
(Anubis, imagine de AICI)
Eram într-o seară de toamnă, ceţoasă şi rece, una din acele seri de care ţi-e lehamite şi ai dori să nu mai fie, recele pătrunzător şi mirosul de lemn putred. Ceaţa se lăbărţa neuniform, împînzind cînd arborii de la marginea drumului, cînd magaziile nenorocite de la periferie. Părea un scut de pînză înşelător, după care orice lovitură este posibilă, apără pervers, pregătind marea cădere.
Drumul şerpuia spre pădure, prin ceaţa fără sens, adîncind senzaţia de sfîrşit de lume, de provincie saturată de propria-i prostie. Drumul, el era, pînă la urmă, greşit. Dar asta ţine de destin şi nu mai are sens a ne dezice.
La o cotitură, farurile maşinii au lăsat să se vadă fioroase umbre ale neputinţei: şosete desperecheate, chiuvete sfărmate, bucăţi de tencuială şi suluri de hîrtie, toată mizeria exterioară de care făptura umană vrea să scape, la date precise, la marile sărbători, cu nădejdea neghioabă că scapă astfel şi de mizeria interioară. Ca într-un film de Tarkovski, toate lăsînd să apară acvaticul condiţiei umane: sila!
Am înţeles că ne apropiam de pădure după desimea mizeriei şi după albul spart al chiuvetelor lăsate în şanţuri, cărate de la mare distanţă, într-un efort purificator. Eram la Baisa!
Mare loc de petrecere comunistă, acum uitat, vizitat din cînd în cînd de şoferii care opresc să se uşureze la marginea pădurii, ori de adolescenţii amatori de intimitate. Baisa!
Am oprit, ca de obicei, în parcarea unde cîinelui nostru îi place să caute o anumită plantă pe care o mestecă de fiecare dată cu poftă, amăgindu-se, probabil, cu mirosurile exotice ale dezmărginirii…
Noaptea străbătea prin ceaţă, acoperind dinţii stricaţi ai delăsării umane, resturile de cărămizi de prin şanţuri.
Atunci, chiar atunci şi chiar din mijlocul lor a apărut el, Marele Orb!
Era învăluit în ceaţă, statuie neagră al cărei soclu nu se mai zărea, maiestuos, dramatic, cu capul sculptat în noapte sfidînd umanitatea care l-a condamnat. Capul lui masiv nu se ploconea. Murea de foame, dar nu cerşea; crăpa de sete, dar nu plîngea, nici cel mai mic gest nu lăsa să se vadă că îi urăşte profund pe oamenii care l-au lăsat să moară în pădure. Avea blana tăiată de crengile uscate şi de bici. Avea albul ochilor demn. Nu mai vedea, dar înţelegea. În mintea lui de cîine totul era clar: drumul, el era greşit! Mirosul lui, încă viu, i-a spus să nu se teamă. Numai piele şi os mai era trupul lui, numai esenţe.
Atunci s-a apropiat şi i-am întins mîna. A mirosit şi a înţeles. Pericolul e în altă parte, nu acum, nu aici, nu încă…
I-am întins o tingire cu mîncare de cîini, apoi, fiindcă abia cumpărasem, i-am turnat o pungă cu lapte. A mîncat şi a băut laptele cu o poftă absolută. Viaţa clocotea în el cu ultimele ei capricii. Viaţa spunea: „Doamne! ce frumoasă e lumea!ce minuni poate ea să nască!” Viaţa spunea că nu e nimic, nu mai are sens să te întrebi de ce, cum, cînd… De ce stăpînul te lasă să mori în singurătate; de ce nu poate rupe pentru tine o bucată de pîine, de ce-şi numără banii cînd ţie ţi-e foame, de ce te leagă şi-ţi dă şuturi în fund cînd are el chef, cînd îşi urăşte nevasta, cînd îl supără copiii, cînd şeful îl înjură… Nu. Nimic din toate acestea. Viaţa jubila şi toate erau uitate, chiar şi cele foarte, foarte apropiate, boala, moartea, de pildă…
Viaţa îi dădea nobleţe, blana lui neagră strălucea în noapte, Marele Orb n-a tresărit, n-a dat din coadă, nu s-a smerit nicicum. Viaţa, pe care o iubise atît, îl răsplătea acum; toţi porii lui se săturau, se răsfăţau într-o ultimă zvîcnire…
Mastiful orb, abandonat în pădurea de la Baisa, a murit sătul!
!
Comentarii recente