Când timpul e o mască de la Vorona
Când timpul își poartă masca, hilar, în dansul greoi al morții , când, mai apoi, și-o dă jos, mai comică decât măștile de la Vorona, lăsând să i se vadă gura strâmbă, aplauzi finalul reușit ce-a fost să fie un Eveniment.
Spaima ne familiarizează cu moartea
(Pictura de Alberto Savinio, Souvenir d’un monde disparu, 1928, sursa: AICI)
În zile ca acestea, pe care ne-a fost dat să le traversăm, privind fără să mai pot reacționa normal, dezastrul din Japonia, mă duc spre lectură, ca spre un liman, mă opresc la studiile despre moarte ale lui Mircea Eliade. Analizând o carte a lui Ion Biberi (Thanatos, Ed. Fundației pentru Literatură și Artă “Regele Carol II”, 1936), Eliade remarcă extraordinarul rol terapeutic pe care îl are, în anumite cazuri, FRICA , grandoarea acestui salt viu în moarte, cum o numește Eliade.
Iată selecția lui Eliade din Biberi:
Anulând timpul, rupând zidurile de apărare (sociale, morale, spirituale), spaima îngăduie intuirea morții. E singura cale de cunoaștere imediată, nemijlocită și neretorizată a sfârșitului individual. (p. 109)
Spaima reintegrează, prin cunoașterea morții, pe om în cosmos.(p.110)
Spaima e, deci, răsunetul sufletesc al periclitării funcțiunilor esențiale ale vieții. (p.125)
Spaima reprezintă prima și cea mai adevărată fereastră de cunoaștere a vieții în adâncime și, în același timp, mijlocul de intuire directă a realității morții. (p.129)
Eliade polemizează cu Biberi, considerând că problematica morții, astfel pusă, lipsită de cea a renașterii, nu duce nicăieri. Eliade e mai senin, dator cunoașterii miturilor și religiilor primitive, în care moartea în sine nu există ca final absolut, ci ca renaștere în alt plan.
(Mircea Eliade, Arta de a muri, culegere de texte editate de Magda și Petru Ursache, Ed. Moldova, Iași, 1993, cap. O carte despre moarte, pp. 37-43)
(A. Savinio, Râul)
Spiritul Craciunului (IV)
Nu ştiu de ce, dar îmi amintesc mai cu seamă PREGĂTIRILE decât Crăciunul propriu -zis. Psihologii vor şti răspunsul, de cele mai multe ori PREGĂTIREA e mai importantă decât ÎMPLINIREA. Din noaptea de Crăciun îmi amintesc doar o slujbă la biserică, când am fost cu tata şi cu tătuţa. Biserica era plină mai mult cu bărbaţi. Ai mei m-au aşezat pe o bancă de lemn, din acelea destul de primitive, de la ţară. Până la un timp, îmi amintesc oamenii, feţele lor, niciodată Altarul. Eram prea mică sau nu era interesul meu, nu mai ştiu. Apoi îmi amintesc de tătuţa, mă gândeam că e BĂTRÂN şi că o să moară, exact la asta mă gândeam şi-mi era ciudă că, spre deosebire de alţi copii, eu nu aveam un casetofon ceva, să-i înregistrez frumoasa voce şi poveştile lui absolute. Mă uitam la capul lui aproape chel, încă frumos, la faţa lui osoasă, la ridurile de pe fruntea lui şi, da, cred că ATUNCI am avut, pentru prima dată CONŞTIINŢA MORŢII.
Mămuţa era o femeie care mie mi se părea miraculoasă ( mai apoi, când am privit-o în MARELE EI SOMN, mi s-a părut de-a dreptul frumoasă. Nu mai avea ghebul, stătea intinsă şi senină şi nu o înţelegeam pe mama , de ce anume plânge. Mămuţa chiar era frumoasă, ce dacă stătea aşa întinsă într-o cutie? ) Tătuţa, în schimb, el mi-a adus revelaţia asta, pe care unii o numesc, a morţii.
În noaptea aceea de Crăciun, m-am gândit PENTRU PRIMA DATĂ CĂ EL VA MURI… că vom muri CU TOŢII. Revelaţie tristă pentru o noapte a Naşterii. Dar aşa a fost să fie. Cred că ATUNCI S-A PRODUS RUPTURA…
Apoi, nu-mi mai amintesc nimic. Nu-mi mai amintesc ce gust aveau bucatele atât de minuţios pregătite, numai mirosul lor îmi e, şi acuma, viu.
(Putna, foto Elena Agachi)
Thánatos – ploaie de stele
Moto: ”La nunta mea/ A căzut o stea…” (Miorița, baladă populară)
Nu știu dacă ploaia de stele mă face să mă gândesc la TRECERE sau cele câteva TRECERI care s-au adunat în mine anul trecut și anul acesta, dar e un SUBIECT…unul dintre cele mai importante! poate chiar cel mai important, din moment ce toată literatura omenirii pleacă de la el sau trece prin el…
Voi începe prin a trimite la TRECERILE MELE! Apoi voi face câteva remarci în legătură cu ideea morții la câțiva scriitori preferați!
Legile trecerii sunt legile DURERII. Ori, durerea in sine e pură. Unii se roagă, alții se revoltă… Uneori cauți semne, semnele nu sunt ce par… EA vine ca un fur, câmpiile ei sunt imense. O primești pe nepregătite mereu! Ai vrea să iei totul de la capăt. Din păcate, un Prag uriaș între noi și ei se instituie. Până la urmă o iei de braț și-ți mesteci frustrările. Filosofezi subțire și ți se pare că ai depășit-o. Ți se pare doar! depresii fără număr dau târcoale în crugul anului! Te legi de anotimpuri, de ploaia de stele. Înfrânt și umilit îți spui: cu timpul totul trece…
Moartea e un cub negru. Pe fiecare latură e o ferestră către noi înșine. Întreaga viață o privim fără a îndrăzni să o deschidem.
Ceva asemănător am găsit și la EXERGY, la finalul postării sale despre imaginea morții în artă. Citez un fragment care mi-a plăcut în mod special: ”Azrael reprezinta ingerul mortii in lumea islamica, desi numele lui nu e specificat in mod clar in nici unul din versetele Koranului.
Nimeni nu-i rosteste numele, dar se spune ca are aripile, parul si ochii de culoare violet.
Azrael apare si in spatiul iudeo-crestin. Citind scrierile kabbalistice ale lui Abraham Ben Samuel Abulafia aflam ca Ingerul Mortii este unul si acelasi cu Ingerul Vietii, si ca, in clipa mortii, el apare infasurat in voaluri de nuante purpurii, mov si indigo.
Abul-afia spune ca in clipa despartirii sufletului de trup “timpul se goleste de timp”, amurgul si rasaritul se suprapun, lucrurile profane devin egale cu cele sfinte, durerea si placerea se contopesc…”
(Vasile Doru Ulian, Copac în asfințit)
DEDIC ACEASTĂ POSTARE MEMORIEI MAMEI MELE, MARIA, MEMORIEI PROFESORULUI MEU, DUMITRU IRIMIA.
Idee sprijinită de colaboratorii mei: Dumitru Agachi (vezi și AICI, AICI, AICI) și Exergy.
La braț cu Doamna în Negru
PREIAU de pe site-ul Humanitas o scurtă prezentare la cartea pe care v-o propun spre lectură:
”W. N. P. Barbellion este pseudonimul lui Bruce Frederick Cummings, un tanar englez pasionat de stiintele naturale, care in 1915, respins la exemenul medical pentru recrutare, afla ca sufera de scleroza in placi, boala cu deznodamant fatal. Visul de a face o cariera stiintifica i se spulbera si tanarul se concentreaza asupra jurnalului pe care-l tinea de la 13 ani: acesta devine singura lui arma impotriva destructiei fizice, martorul lucid al ultimilor sai ani. Isi pregateste jurnalul pentru publicare, incheindu-l in octombrie 1917 si anuntand ca a murit la sfarsitul lui decembrie 1917. “The Journal of a Disappointed Man” apare in martie 1919, cand el este inca in viata. Barbellion are parte, asadar, de aproape doi ani de “existenta postuma” – suprema sfidare adusa mortii – si de mai multe luni (moare in octombrie 1919) de glorie literara antuma. “Jurnalul unui om dezamagit” a avut numeroase editii in engleza si a fost tradus in suedeza, franceza, italiana, olandeza si spaniola. Are si reeditari de data recenta, caci destinul lui Barbellion continua sa fascineze si astazi.”
(pictură de Arnold Bocklin)
Cartea prezintă cu încetinitorul stări pe care oricare dintre noi le-ar derula, dacă, de pildă, s-ar afla în fața Inevitabilului.
Pentru Barbellion, moartea nu a venit ca o revelație, ci a izbit ușa de perete. La 28 de ani a înțeles că trebuie să-și grăbească PLECAREA, ea s-a și întâmplat , la 30 de ani, în 1919.
(pictură de Vladimir Velickovic)
A avut parte de Singurătate: ”Singurătatea e bună pentru suflet. După o oră de singurătate, mă simt la fel de măreț și imperial ca Marc Aureliu.” (p.43); a găsit putere să se revolte și să-și sfideze destinul: ”Chiar dacă nu există o lume de apoi, Spiritul Omului tot va fi trăit și își va fi făcut auzit protestul.„ (p. 43)
”Nu are rost să deplângi cursul sorții. Nu poate fi o cinste prea mare să avem – deși le putem râvni – lucrurile acelea prețioase, să avem ceva ce depinde de împrejurări pe care nu le putem controla.” (p.48)
(pictură de Vladimir Velickovic)
Barbellion descrie în Jurnalul său, dureros de lucid, cu simțurile hipertrofiate, sentimentul aparteneței la ACEASTĂ LUME, sentiment pe care puțini îl mai au: ”Nimic nu poate schimba faptul că am trăit, am fost eu, chiar dacă pentru atât de scurt timp. Iar după ce mor, materia din care e alcătuit corpul meu rămâne indestructibilă și eternă, astfel că, orice s-ar întâmpla cu ”sufletul”, țărâna mea va dăinui pentru totdeauna, fiecare atom din mine își va juca rolul separat – tot voi mai avea un cuvânt de spus…moartea nu poate decât să ne ucidă.” (p. 92)
În cartea sa, Doamna în Negru e o prezență stranie, ca în acest tablou de Arnold Bocklin, intitulat ”Insula Morții”: ”Oricând se va abate lovitura, trebuie întâmpinată cu o reacție. Heine a izbucnit în cântec. Beethoven a scris Simfonia a cincea. Eu ce voi face când va veni vremea? Nu cred să am vreun vers sau vreo simfonie de scris, așa că va trebui să îndur totul cu un rânjet – ca un animal fără judecată… Cât timp mai am spirit și echilibru, nu-mi pasă ce se întâmplă – căci știu că încă nu se poate considera că am eșuat. Singurul eșec adevărat este cel în care victima rămâne abrutizată, paralizată, părăsită, înconjurată de întuneric, iar pe dinăuntru un cuțit îi taie încet și fără odihnă corzile inimii.” (p.83)
E o carte de vacanță? Da! Când oare, decât în vacanță, ne mai putem retrage în noi înșine? dacă nici atunci??
(Dedic această postare memoriei mamei mele, care s-a stins acum un an, în august.)
Moartea e o căldare fără fund (Dumitru Irimia)
Moartea nu întreabă, nu socoate, nu intră în criză… Moartea nu străluceşte, nu-şi face reclamă, nu se inspiră, nu mocneşte…
Moartea pur şi simplu SE IVEŞTE…
Eram cu ai mei într-o căldare montană din Făgăraş… aveam un PRESENTIMENT… privind spre în sus, munţii se aplecau ameninţători…
Pe 4 iulie moartea s-a ivit in splendoarea Făgăraşilor… Am aflat că Dumitru Irimia nu mai era cu noi…
Când a plecat mama, acum aproape un an, nu am văzut, dar am avut ACEEAŞI senzaţie…
Un hău înalt, fără fund, asta e moartea, degeaba ne speriem, e o latură înălţătoare aici…
Undeva, în vale, paşte un cal…
Comentarii recente