Ziua națională (1 dec. 2011)
M-am trezit de dimineață și mi-am spus ca cel mai oribil lucru pe care aș putea să-l fac ar fi să deschid televizorul. Așa că nu l-am făcut, nu-l mai fac de multă vreme… Apoi, gândul meu următor a fost: azi e joi, de ce nu merg la școală? Ah, s-a dat liber, e 1 decembrie. Cu atât mai bine! Am răscolit în cap , să văd, poate poate se creionează vreun sentiment patriotic. E greu…am obosit să-l caut. Iaca nu am asemenea sentiment, e grav? cât de grav poate să fie?
Și, mă rog, ce se întâmplă la noi de ziua națională? Manipulări si ieșiri la rampă. Toate FALSE. De ani de zile. Atunci?
A, la fasole nu m-am dus. Mă balonează. Și nici jalnica priveliște a mulțimii flămânde nu-mi face bine.
Așa că m-am dus la cimitir, să vorbesc cu ai mei. I-am povestit tatii, care se uita la tv mereu, de ziua națională, că anul acesta nu a pierdut nimic. Nu a fost nimic nou, tata, aceleași îmbrânceli, același prost gust, aceleași parade fără sens. Tata stătea cuminte de vorbă cu mama, îi citea din ”Scânteia”, care a devenit ”Adevărul” (ce ironie!) si mama stătea și ea ca o școlăriță și-l asculta cu aceeași liniște, și tata tot întrerupea și comenta ironic. Mi-au plăcut întotdeauna ironiile lui…
Așa că, după ce am aprins căndeluțele, să le lumineze lecturile, m-am întors la câinele meu, Lapi și am făcut o plimbare frumoasă, ca să-și amintească și el de Ziua națională.
End.
Trist mărțișor
(imagini source: Gabriel Pacheco; thank you, dear Gabriel!!!)
Privirea copiilor de 1 martie… Doar privirea lor contează! Eram mică și mama pregătea, în fiecare an, mărțișoarele pentru profesori. Alătura și niște figurine ieftine din ghips, apoi mă punea să scriu felicitările. Nu am priceput niciodată de ce trebuia să fiu politicoasă, atunci când făceam textele, cu profesorii la care nu țineam. Mama mă certa blând și spunea că astfel de lucruri nu se discută. Mă supuneam, de dragul ei, scriam felicitările și le așezam pe toate în celofan. Eram foarte mândră, de 1 martie, să OFER (NU să DAU!!!!) mărțișoarele. Apoi venea 8 martie care mă enerva întotdeauna. Doar pentru că mama era o conformistă și doar pentru ea, 8 martie avea sens.
Am găsit printre lucrurile ei ”comoara”: a păstrat toate felicitările mele de 1 și de 8 martie, atingerea lor ACUM, mă termină pentru că e ca și cum aș atinge pielea copilului care eram, mâna ușor pătată de cerneală, plicul mic și ghioceii pictați de doamna învățătoare (învățătoarea mea era pictoriță și ne făcea tuturor felicitari pentru mamele noastre!).
Ce straniu și amețitor e trecutul! Mama nu mai e, și ziua de 8 martie a plecat, în mine, pentru totdeauna. Doar 1 martie mai există, dureros, ca o aducere aminte. Copilăria nu e întotdeauna cea mai fericită secvență din filmul acesta al vieții noastre. Uneori derulează momente pe care nu le vrei actualizate, alteori te redescoperi cu surprindere, aproape cu spaimă.
Îmi amintesc de mirosul firelor roșii și albe, pe care le răsuceam pe două creioane , ca să facem, mama și cu mine, funde la mărțișoare. Era un fel de taină, la care participam doar noi două, pe care, mai apoi am împărtășit-o și fetei mele. Rareori accept mărțișoare de la elevi: mă gândesc să nu fiu cumva profa aceea căreia un elev îi oferă, de formă, un mărțișor. Prefer să mă gândesc la mama, de 1 martie, mai apoi, mă gândesc la Jar, pe care l-am dus pe drumul ăl mai lung cu un mărțișor de zgardă.
Cu tristețe mă gândesc și la Olivia, fina mea, care și-a îngropat astăzi fratele! Trist mărțișor, triste vremuri.
Ave Maria!
Până la urmă e totul un amestec de bucurie și de tristețe… De regulă, cum ar fi azi, mergeam la mama cu un buchet de gladiole…
Cum ar fi azi…
…cum ar fi azi, cum ar fi azi…
Crisalida
Ziua de mâine e specială pentru mine; pentru prima dată, mama nu mai e să-mi facă urări, să-i simt buzele serafice, sarutându-mă, îmbrăţişarea blândă, nezgomotoasă…
Tocmai am visat-o şi sunt sigură că, de ACOLO, imi trimite acelaşi surâs, aceeaşi privire albastră şi deschisă, cu aceleaşi gesturi aproape ritualice. Cât timp am stat acasă, preziua naşterii mele era, cronometric, invariabilă… Şuşoteli cu tata, discreţie, faţa lor senină, care fremăta la ideea că mi-au pregătit un cadou… De regulă era ceva modest, cum modestă şi cuminte a fost toată viaţa lor. O pijămaluţă, o bluziţă, nimic preţios, un parfum de care se pricepeau şi de care găseau, apoi flori. Dimineaţa lui 18 auzeam, invariabil, zgomotul voit al celofanului…mama deschidea uşa să mă trezească la şcoală, dar auzeam întâi celofanul, semn că nu uitaseră, că abia aşteptau să-mi facă urările… apoi îmi vine în minte mirosul freziilor. Tata era trimis, de fiecare dată, să cumpere frezii, ghiocei şi viorele. Pentru mine florile acelea au fost cele mai frumoase din lume şi, ca o frumoasă ironie, şi Andrei îi plac nespus freziile.
De mult nu-mi mai place ziua mea… sunt chiar stingheră şi insist la ai mei sa fie discretă, o zi obişnuită, ca toate celelalte. Dacă am remarcat-o acum, e pentru ca să-i aduc un modest omagiu mamei mele. Mi-am amintit de un film văzut mai demult, “La double Vie de Veronique” (Krzysytof Kieslowski), mai precis de excelenta lui coloană sonoră (Zbigniev Preisner) şi de imaginea Crisalidei. E, acolo, o bătrânică, un fel de Bătrâna Timpurilor, care asistă moartea balerinei, apoi, acoperind-o cu o maramă, o renaşte…
Şi mă gândesc ce frumos ar fi să ma mai naşti o dată, mama, ce frumos ar fi să mai aud zgomotul celofanului, în zorii lui 18 martie…
UN AN deja…
Am avut azi o revelaţie. Trebăluind eu cu florile mele de prin casă (nu ştiu de ce doar duminica am nevoie şi grijă de ele…) mi-am amintit dintr-o dată de MARELE ORB… Scriam despre el ACUM UN AN. Tot atît este de cînd am început acest blog, acum poate prea încărcat, poate obositor…Am adunat însă prieteni, am recuperat frumoase clipe, am reconstituit trecutul din crîmpeie… Dar să revin la Marele Orb… Ironia face ca, după cîteva luni de la bizara întîlnire cu el, să se fi îmbolnăvit Jar.
Jar a plecat în martie, 2008. A plecat alergînd cu urechile în vînt spre CELE ZĂRI…
Serafică şi blîndă, în august a alunecat şi mama…
Atunci m-am gîndit la ANUBIS…
La marele zeu egiptean cu cap de cîine… Şi asocierea cu Marele Orb a fost firească. Dar dacă el, frumosul şi uriaşul cîine negru nu a fost decît o zeitate, un Anubis, un vestitor al Morţii, un Călăuzitor al sufletelor celor care se pregătesc să moară, al celor duşi deja, pe jumătate??? Nimeni nu l-a mai văzut… Nici noi, deşi am mers să-l căutăm iar, şi să-l hrănim… Nici elevii mei, cărora le-am istorisit ciudata apariţie… Zeul a venit să ne anunţe, doar noi nu am ştiut să-l vedem…
Căci iată ce profetice cuvinte scriam atunci, mi-e aproape frică să le reproduc, dar o fac, e tare ciudat cum gura vorbeşte fără noi, de multe ori…
„Atunci (…) a apărut el, Marele Orb!
Era învăluit în ceaţă, statuie neagră al cărei soclu nu se mai zărea, maiestuos, dramatic, cu capul sculptat în noapte sfidînd umanitatea care l-a condamnat. Capul lui masiv nu se ploconea. Murea de foame, dar nu cerşea; crăpa de sete, dar nu plîngea, nici cel mai mic gest nu lăsa să se vadă că îi urăşte profund pe oamenii care l-au lăsat să moară în pădure. Avea blana tăiată de crengile uscate şi de bici. Avea albul ochilor demn. Nu mai vedea, dar înţelegea. În mintea lui de cîine totul era clar: drumul, el era greşit! Mirosul lui, încă viu, i-a spus să nu se teamă. Numai piele şi os mai era trupul lui, numai esenţe.
Atunci s-a apropiat şi i-am întins mîna. A mirosit şi a înţeles. Pericolul e în altă parte, nu acum, nu aici, nu încă…”
Exact ca în teoriile lui Mircea Eliade despre irecognoscibilitatea miracolului… Miracolul ne înconjoară, Sacrul e pretutindeni, în jurul nostru, în noi… Doar noi suntem Orbi, doar noi nu-l putem (re)cunoaşte…
În cîmpiile morţii
În zariştea morţii lumină nu e, miros nu e, doar pace.
În cîmpiile morţii am plecat la vînătoare, spaima şi urîtul de ceară să le uit…
În zariştea morţii, inima nu mai despică Timpul, ca pe un buştean,
În cîmpiile morţii urmele duc spre castele de gheaţă.
În zariştea morţii aşteaptă întotdeauna cineva,
În cîmpiile morţii pîine nu e, vin nu mai e, cald nu e, nici nectar
În cîmpiile morţii drumul este cel mai lung,
În zariştea morţii cai negri înzăuaţi lacom nechează.
Am scris şi dedic acest text mamei mele care s-a stins astăzi, 26 aug., la ora 3, a.m. Dumnezeu s-o ierte!
Elena Agachi
Pe necunoscutul drum (Dumitru Agachi)
Pe drum am condus în voia gândurilor… Sunt momente în care, chiar şi la volan, te regăseşti cu tine însuţi. Nu eşti distras, dar nu mai ţii seamă de competitorii şoselei; îi laşi în ritmul lor, pur şi simplu se confundă cu griul canicular al asfaltului. Şi gândeşti. Gândeam la mamaia cu un fel de aducere aminte: frânturi de discuţii, călătorii împreună, marile sărbători care însemnau întotdeauna o vizită, aniversările Andrei sau ale noastre… Se năştea o lume de fiecare dată când punea masa şi mi-a rămas atmosfera acelor momente de graţie, însoţite de cuvintele ei înţelepte; înţelepciunea unei stări de spirit nesofisticate…
Gândeam, însoţit de măsurile grave ale muzicii lui Cohen, despre un om cuminte; aşa am cunoscut-o şi nu mi-a înnegurat niciodată aşteptările. O cuminţenie nativă, complementară iubirii şi născută din iubire. Nu numai faţă de noi, iubire ca stare cotidiană. Iar iubirea nu e întrebătoare şi nu critică, nu s-ar spune că e tolerantă ci mai degrabă deplin înţelegătoare. A iubi nu e sinonim cu a nu urî pe nimeni, pentru că iubirea nu e indiferenţă. O atenţie distributivă din iubire, asta avea mamaia, cu oameni se fac toate, spunea.
Probabil că această adormire, pentru care de mulţi ani o auzeam uneori rugându-se, vine împăcată în ce o priveşte. Nu ştim cu adevărat care-i sunt gândurile acum, de câteva zile nu ne-a mai vorbit. Privirea ei şi, uneori, zâmbetul cald, de o candoare inocentă şi mai ales faptul că, de cum s-a cufundat în febră nu a lăcrimat niciodată, ea, o sensibilă, cu o lacrima discret prezentă între gene la toate despărţirile noastre, ne face să credem că se îndreaptă cu seninătate pe necunoscutul drum…
(Norah Jones, She)
Partea cea grea rămâne… (Dumitru Agachi)
Mama, îmi place să spun aşa, însă pentru precizie, adaug “mamaia”, e foarte slăbită. Facem, cum putem, ceea ce-i place ei cel mai mult: să-i fim aproape, să ne vadă, să ne sărute, să-i odihnim, aşa, de câteva zile, dorul de noi. Am senzaţia că nu mai vrea nimic de la viaţă, că acceptă durerea continuă la care trupul o supune doar cu nădejdea că ne vede din când în când. În acele clipe chipul ei primeşte strălucirea zâmbetului cald de copil fericit.
Am plecat, cum se întâmplă, prinşi în mizanscena zilnică, purtând cu mine tristeţea unei aşteptări; a inevitabilului. Ştii capătul drumului. Secundele urcuşului pieptiş, cum e viaţa, astea nu ne sunt date a le şti. Cât de mult ne dorim încă o amânare…
Ieri am petrecut mai mult timp alături de ea. Vorbele vin, în astfel de momente, greu, par stânjenitoare, gândeşti la suferinţă şi înţelegi că e o probă solitară; galeria nu mai exultă, rămâne în urmă cu tristeţea ei, care doare într-un anumit fel. Acolo, pe linia vieţii, aşteaptă fiinţele celeste, poate şi Călăuzitorul.
S-a tot aproximat pe temă, însă modelul metaforic şi concret este cel al nimfei: partea cea grea rămâne şi fiinţa aproape eterică se desprinde în spaţiul umplut de lumină, dintre pământ şi cer…
PS.
N-am putea oare s-o luăm de la capăt? (Elena Agachi):
Legile durerii
Mereu te aştepţi să doară într-un anumit fel… Iţi spui, aşa e firesc, e normal, suntem muritori, vulnerabili. Dar exact în clipa în care DUREREA bate la uşa ta, chiar atunci te găsesşte nepregătit, te ia pe sus, te învîrte, te poartă, apoi, încet, încet te aduce în ascunzişurile ei, pînă te sufocă cu totul. Durerea are regulile şi legile ei. Nimeni nu le poate guverna. Te gîndeşti deseori la asta, să fii, adică, pregătit. Şi totuşi…
Azi dimineaţă am văzut chipul Morţii. Nu era prea frumos, desigur, dar nici cu totul hidos nu era. Mă amuză chiar reprezentările ei în imagistica picturală. O hîzenie cu o coasă în mînă, rînjind triumfător pe umărul, pe spatele, în dosul cuiva… Sunt amuzante, de n-ar mai fi… În dimineaţa asta Moartea era chiar la noi în casă, la ai mei acasă, vreau să spun. Nu trîntise uşa, nu speriase pe nimeni, venise ca o pasăre de noapte, să se odihnească în zori la căpătîiul mamei mele.
Vorbisem chiar ieri cu mama, ascultasem, împreună, slujba de Sf Maria Mare, transmisă de la Iaşi. Sper să se termine toate, mi-a spus, să nu vă mai fiu povară. Povară dacă ne eşti, i-am zis, e una dragă, uşoară, firească. E ca atunci cînd eu eram mică, eram bolnavă tare şi povara eram eu, cu febra mea, cu ale mele… A surîs stins, apoi a tăcut, preocupată de slujbă, de acum…
Durerea e tăcută, flămîndă şi aspră, e ca atunci cînd, în copilărie visam că elefanţi de piatră vin asupra mea, în goană. Apăsătoare.
Moartea nu e nici ea mai brează, mai suportabilă ori mai previzibilă. Legile durerii şi ale morţii ascunse ne sunt cu toate. Paleative rămîn AMINTIRILE!Iată, acum de pildă, îmi place să privesc fotografiile în care mama era foarte bine, era veselă, tînără, singura ei grijă eram, desigur, eu, aşa cum astăzi, marea mea grijă este ea, desigur…
Sper că pasărea neagră a adormit, mă duc să văd ce face mama…
Andra are versiunea ei despre DURERE…
Dor de părinţi…
Suntem, într-o mare măsură, ceea ce părinţii noştri au reuşit, sau poate că nu, să facă din noi… Durerile lor, spaimele lor, frustrările lor au trecut toate, fără rest, asupra noastră, fie că vrem a recunoaşte sau nu.
Astăzi, cînd mama mea e iarăşi la limita aceea atît de fragilă dintre viaţă şi moarte, acum simt nevoia de a-mi cristaliza durerea ei într-un gînd, acela că, spre deosebire, poate, de alţii, eu nu am considerat niciodată că am ceva mai important de făcut, atunci cînd ei, părinţii, au fost în suferinţă…
Dimpotrivă…
Ştiu pe cineva care mi-a spus că REGRETĂ nu numai anii, clipele, momentele trecute, ci regretă că NU ŞI-A DAT SEAMA CÎT DE IMPOTANŢI ERAU PĂRINŢII, DECÎT DUPĂ CE EI NU AU MAI FOST… Ei, bine, eu nu sunt dintre cei care cred asta..
Trăim doar O SINGURĂ DATĂ, în ordinea lucrurilor, o singură dată ne amintim de ei, îi iubim, îi iertăm, îi alinăm…
Sunt părinţii noştri… Totul a început de la ei, totul continuă cu ei, cu bune şi cu rele..
(Cargo, Mama)
Comentarii recente