Despre acvile şi alte cele…
E greu de ordonat acum impresii… Ele se vor sedimenta şi vor alcătui un nu-ştiu-ce şi un nu-ştiu-pentru-cine, cîndva.
Doar îmi vin în minte, de pildă, cele două acvile imperiale, ca simbol al forţei şi al regalităţii biruitoare: acvila ungurească şi acvila bicefală austriacă. Aceste simboluri apar pretutindeni, de la coloanele ce străjuiesc palatele, la porţile imense din fier forjat, apoi pe statui, în fresce, pe frontoane, pe acoperişurile catedralelor şi chiar pe unele case vechi drept străjeri, Păzitori ai Templului, în măsura în care TEMPLUM devine sinonim cu acasa tuturor…
Ei bine, acvila ungurească e uluitoare! Agresivitatea ar fi trăsătura exacerbată prin care este reprezentată. Să nu se creadă că am ceva împotriva ungurilor! Îi respect şi sunt realmente încîntată de Budapesta, de tot ce au reuşit ei să arate lumii. Doar că nu-mi pot reprima un zîmbet ironic atunci cînd văd copleşitoarea acvilă regală de la palatul Budai Vár (Buda, reşedinţa principilor unguri)… E făcută să înspăimînte, să copleşească, să apere, să ucidă! O acvilă atotputernică, dominatoare, în aceeaşi măsură, ocrotitoare. O acvilă reprezentată mereu în mişcare, foarte naturalist, ţinîndu-şi ghearele pe o spadă, heraldic, dar nu numai!
Dimpotrivă, simbol şi heraldică pură e în imaginea acvilei bicefale a austriecilor… Aceea e mai puţin agresivă, aproape cuminte, dar fermă! Clasicului pur al acvilei bicefale îi răspunde, aproape anulîndu-l, romanticul de groază al acvilei ungureşti.
În plus, peste tot în palatul Budavári există acest exces de forţă, învăluitoare şi tutelară. Iată, de pildă, una dintre porţile Castelului e în formă de pînză de păiajen! Excelent elaborată, sugerînd, pentru mine, fascinaţia magică a ţesăturii labirintice. Privită ca un Prag, între lumea noastră, a muritorilor de rînd şi lumea lor, a celor puternici, care se vrea eternă, pînza de păianjen e străjuită, evident, de un alt simbol regal, deopotrivă înfricoşător şi macabru: Corbul. Ţinînd în cioc un inel de aur a cărui istorie nu o mai dezvolt acum, corbul e păstrătorul Fascinaţiei Porţii… Cei care intră i se supun, semnează un Pact, acceptă întreaga provocare a regalităţii, a trecerii noastre prin lume, a nimicniciei noastre, a forţei Destinului, a echilibrului şi a haosului deopotrivă.
… Bate, şi nu ştii cine-ţi va deschide! Intră, şi nu ştii peste ce vei da!
Jurnal (Dumitru Agachi)
Ce poate fi interesant în perpetua, ciclica, scurgere a timpului personal, cel mult a timpului familiei tale, a cercului de prieteni, cunoştinţe, vagi cunoştinţe, inşi oarecare, cei de la serviciu, cei din politica de pe sticla ecranului, în după-amiezile obosite şi animate de ipohondriile conştientizării propriului corp. Şi apoi, cu ritmul meu de scris, mai lent decât al ţestoasei plimbându-se peste taste, ce poate ieşi ?
Încerc un jurnal în sensul propriu al termenului: adică neguvernat de nici o convenţie literară ci doar de programatica şi programata voinţă de a scrie. Scrisa zilei. Cu voinţa tâmpă de a scrie; indiferent de inducţia inspiraţiei; există sau nu, scrii în maniera zilei aceleia: plicticos, poate revelatoriu, poate ca alaltăieri, poate – oare cât de rar – inspirat. E, prin urmare, un jurnal de seară, un fel de a pierde timpul serii spre al câştiga cumva, în competiţia cu televizorul. Un fel de a reveni în libertatea eului, după ce l-ai extras cu forţa („sevrajul” poate fi chiar dificil) din faţa sticlei. Nu imaginile te atrag până la pierderea timpului aflat în proprietatea ta privată, puţin cât ţi s-a dat, ci mai degrabă sonorul. Haloul acela obositor şi totuşi la care nu poţi renunţa, vocile şi ticurile personajelor din ecran, din lumea aceea televizată, lumea specială a cutiei pandorei cotidian-politice (cad în preţios).
Venirea la Iaşi parcă mi-a anesteziat neuronul scrisului liber. Pur şi simplu nu mai simt nevoia să notez ce gândesc. Iată un imbold serios pentru un efort autoasumat: a nota câte ceva din cotidian, doar din vanitatea „cultivării” comentariului.
Nu sunt dispus să ţin aici cont de poetica şi stilistica jurnalului; nu mă interesează faptul că nu există jurnal sincer, nu mă interesează ambiguitatea scriiturii autoreferenţiale.
Pur şi simplu încerc să scriu. Poate fi un nou proiect ratat. Dacă, totuşi, paginile se adună, va fi un rateu prin lipsa lui de finalitate: ce plictiseală ar fi, dacă fiecare ins ar emana jurnalul zilelor sale măcar pentru un timp…
*
Duminică a fost o împlinită zi de Florii, solară, blândă, verde crud pigmentat cu florile din toţi copacii, care acolo, „la ţară”, sunt în plinătatea tonusului de minuni. Peisajul rural, oricare ar fi el şi oricâte cocioabe ar intra în dreptunghiul ochiului, prefigurează paradisiacul. Florile sunt acum urcate în copaci. Doar nasturii păpădiilor, ca turnaţi din alămuri fercheş lustruite, inundă pajiştea. Eflorescenţele pământului vor invada fâneţele mai spre vară…
E miercuri la amiază; plouă în continuare abundent, cu lumina zilei împuţinată de plafonul gros şi coborât de nori. Plouă de ieri în reprize torenţiale.
Noaptea trecută, de pe la 2, a plouat de s-a umflat Miletinul la Coşula. Astfel că s-a făcut „abundentă” vorbire (spre a rămâne în limbajul meteo) pe „canalele” TV despre „avertizarea hidro cod portocaliu la Botoşani” şi cum au reacţionat autorităţile etc.; doar o inundaţie oarecare mai poate face o ştire despre colţul acesta de ţărişoară…
59 de secunde (Dumitru Agachi)
De cum trec de curba aceea strânsă accelerez, aş şti şi în vis că urmează drumul drept şi în pantă lină, ascendentă, venind de la Iaşi.
Vinerea pe la 4 după amiaza, când ajung în porţiunea aceea cu doar câteva denivelări în asfalt, puţine sunt maşinile pe contrasens şi încă şi mai puţine se văd în faţă, câte una uneori în zarea pantei. E locul singurătăţii pe şosea îmi spun şi apăs aproape involuntar pedala, uşor temperat de ritmul selenar al nocturnei lui Chopin.
Freamătă pe şosea, nu departe în faţă, un fum dens albicios. Se desface în fuioare albăstrii ce dispar topite pe asfalt. Acum se vede clar, e motocicleta cu ataş. Se strecoară prin spaţiul dintre soare şi asfalt. Spaţiul acela comprimat cât înălţimea motociclistului mi-a amintit fulgerător. Deja văzusem nu demult aceeaşi scenă, locul în care pare pironită motocicleta, doar fumul lasă franjuri mişcătoare de lumină. Depăşisem motocicleta cu ataş vinerea trecută. Prin urmare acum 8 zile. Şi câte vechi motociclete cu ataş poţi întâlni, dacă ţii să le numeri vezi una la câţiva ani, poate dacă ajungi pe un drum de ţară neumblat. Vinerea trecută m-am amuzat de relicva motocicletelor, aşa mi s-a părut, neagră, zgomotoasă cu uruitul rotund şi greu, cabrat. Când am trecut pe lângă ea am avut timp să admir robusteţea trupului negru crescut din motocicletă, cu un capişon din piele şi ochelari enormi cu elastic, un fel de costum al primilor aviatori. Gulerul ridicat al hainei din piele lungă şi rigidă acoperea restul feţei.
Eram în acelaşi loc, poate în acelaşi timp însoţind vehiculul acela solitar, poate atemporal. Dacă aş fi văzut venind spre noi o altă maşină, o pată de culoare mai spre deal, aş fi înţeles că timpul curge, că e un alt film al locului. Nu vedeam decât braţul motociclistului cu un gest larg al mâinii cu mănuşă neagră rotindu-se galant în aer, un fel de hai depăşeşte sau poate îndrăzneşte… Ceva mă reţinea, instinctul de conservare desigur, să mă cufund în fumul alb din faţa mea.
Cu siguranţă, privindu-l în oglindă, am văzut ceva diferit la motociclist. Viaţa îţi poate oferi şi astfel de bizare coincidenţe mi-am spus. În jurul gâtului flutura eşarfa albă desprinsă din fum.
Grafica de Sorin Agachi (http://un-semn.blogspot.com/)
Cioburi (Dumitru Agachi)
…ascult pian la MEZZO, la TV, sonate de Mozart. E impropriu spus că văd sonate de pian, poate că există valenţe estetice în filmul unei interpretări, în gestica interpretării, însă închizi ochii şi asculţi, e reconfortant… Jocul de sunete uşor melancolic, reflexiv, îmi face bine, e contrapunctul singurătăţii. Seara în Iaşi, când nu se aud sirenele ambulanţelor, în liniştea picurată de întuneric răzbat lătraturile câinilor în polifonia lor, aproape şi departe, şoptit şi pătrunzător, de parcă oraşul se topeşte cu viteza căderii întunericului şi unda de şoc sonoră reînvie, printr-un miraj, un sat de demult, cu drumeagurile lui albite cuibărite în memorie…
*
Mă întreb, ori de câte ori notez ceva în jurnal – cu pixul pe hârtie era, oricum, mai rapidă depresurizarea prin scris – dacă are vreun sens o astfel de terapie. Apoi m-am oprit la argumentul Mihail Sebastian: nu ştiu dacă scrierea jurnalului a ţintit istoria literaturii şi devoalarea vieţii literare şi politice din timpul vieţii sale, nu cred că a avut în vedere publicarea şi, prin urmare, „specia” jurnalului literar. De altfel, nici nu l-a intitulat aşa. A ţinut să-şi consemneze subiectele şi ideile literare şi să-şi marcheze efortul şi nereuşitele scrisului cotidian.
În fond, e ca în obsesia foto: începi să faci poze. Am început cu smena, aparatul ieftin care, împreună cu filmul şi hârtia azo-mureş, au adus fotografia la îndemâna noastră; aveam propriul laborator foto. Iar acum nu pot scăpa de obsesia că fiecare clipă ce pare consemnabilă trebuie „imortalizată” cu digitalul: fotografia s-a democratizat. „Crezi că vei mai avea timp să te uiţi vreodată la ele ?” Dar de citit ?
*
Noaptea trecută am plonjat iarăşi pe tărâmul celălalt, coşmar-land. E de neînchipuit ce imagini ale ororii, sublime estetic, se pot naşte în mintea noastră: îngeri cu aripi roşii, îngeri bătrâni, un Laurian văzut de sus, decorat a la Gaudi, cu fleşe din ceramică ….
În starea aceasta m-a cuprins, compensatoriu, dorul de boieria tihnită din taberele de pictură, spre exemplu, ce îmi lipseşte de vreo doi trei ani. M-a cuprins dorul de pictorul Ulian, de bunătatea şi uşoara stânjeneală solitară a acelui om. (foto: V.Doru Ulian, Copac – desen, colecţia noastră)
*
M-am oprit la un volum vechi, Istoria musicei la români, a lui Mihail Gr. Posluşnicu. Are un subtitlu amplu, de la renaştere până’ n epoca de consolidare a culturii artistice – subtitlu de tratat academic – volumul fiind apărut la „Cartea Româneasă” Bucureşti, an neprecizat. Scriitura veche emană în sine plăcere estetică, are poate ceva din contemplaţia romantică în faţa ruinei limbii. Transcriu, păstrând grafia originală, un fragment dintr-o scrisoare reprodusă în volum, Ion Ghica îi povesteşte lui Alecsandri un episod hilar din vechiul Bucureşti: „O fată de boer mare, întoarsă dintr’ un clauster (pension de călugăriţe) de la Viena, unde fusese crescută şi unde dobândise un talent musical extraordinar la clavir, a adus cu dânsa, în casa bărbatu-sau, preţiosul instrument. Într’ o seară, boerul, zărind câţi-va inşi cari se pitulaseră lângă uluci, ca să asculte frumoasele melodii ale junei diletante, s’ a sbârlit de gelosie şi când, a doua zi, tânăra femee, s’ a trezit nenorocita !… a găsit clavirul spart cu toporul în mii de bucăţi, Mâhnirea ei a fost atât de mare, încât peste câteva săptămâni o duse la groapă. Ea lăsase, cu limbă de moarte, să-i facă coşciugul din scândurile clavirului, dar popa s’ a înpotrivit, zicând că fuse vasul necuratului.”
Aşa o lume era capitala cu numai un secol şi jumătate în urmă şi ne mai mirăm în ce adânc de ţărişoară ne e obârşia.
Postat de Dumitru Agachi
Cînd regii dorm…
Cînd regii dorm, liniştea lor se împrăştie şi te cuprinde cu tentacule de piatră…
În bisericile ortodoxe, mormintele sunt nonfigurative, dacă mi se permite acest termen, placa de marmură nu iese cu nimic în evidenţă, doar candela de deasupra ei, cuminte, abia pîlpîie. În masivele biserici catolice totul e figurativ, tridimensional, ca şi cum făpturii care intră i-ar fi greu să-şi reprezinte altfel divinitatea.
Statuetele din biserici, unele chiar vopsite extrem de naturalist, sunt de o suavitate aparte, totuşi. În imensa catedrală de la Rouen, dar şi la Reims, există o galerie de statui în mărime naturală, probabil coborîte de pe soclurile de afară, salvate acum, tardiv, după ce apa, vîntul au muşcat din ele…
Pînă şi morţii lor, regi, cardinali, prinţi şi prinţese îşi dorm somnul morţii în chip de statuie. Sigur, stranietatea e prezentă, ca şi recele pietrei din care sunt făcute statuile. Cîteva m-au înduioşat cu totul: cele în care morţii sunt reprezentaţi în somnul veşnic alături de animale. Căţei umili stau, ca în procesiunea vikingilor, să sprijine picioarele regale…
Animăluţele îi însoţesc Dincolo, somnul lor e în siguranţă!
Peisaj cu picioroange (Dumitru Agachi)
Sâmbătă, 5 aprilie, Botoşani
Sigur că Andreea şi Andra mi-au povestit destule despre drumul lor în Franţa. Însă cuvântul scris are altă densitate. Aşa că sunt şi eu unul dintre cititorii – şi cu voia Andreei şi dintre textierii – blogului ei. Scriitura pentru blog, literatură sau nu, e de discutat cu privire la valenţele literare, are avantajul foiletonului. Creează o legătură cu cititorul, există un „va urma” care suscită interesul.
E plăcut pentru „administratorul” de blog să ştie că există un receptor care aşteaptă, bătând cu indiscreţia dublu-clic-ului, să i se deschidă o altă fotogramă de lume pe care el, autorul, a configurat-o din cuvinte. „Bate şi ţi se va deschide !”
Dusă e lumea catedralelor a văzut Andreea în recenta s-a călătorie, cum duse sunt şi „zăpezile de altădată”. Villon deplângea acum 500 de ani zăpezile inconsistente ale vremii lui şi invoca pe cele fabuloase de alt-dat, din illo tempore. Şi nu ştia nimic de „încălzirea globală”. Catedralele, elansate cât nu mai pot fi cuprinse cu privirea, s-au născut dintr-o vocaţie profund umană. Sunt măsura insolenţei umanului, cândva sancţionată direct de divinitate, la ridicarea „turnului Babel”. În lumea de azi, în care totul e reprezentare, goticele nave de piatră par himere urcate pe fragile picioroange, într-un carnavalesc spectacol cu lumini şi umbre bine dozate.
Există peisaje care nu mă atrag: un schelet de balenă pe o plajă arctică, sablatele temple egiptene… Însă aş vrea să văd lumea vie, a mănăstirilor Greciei spre exemplu.
Într-un alt post, Andreea are revelaţia că pentru a valoriza Palatul Pelişor de la Sinaia trebuie văzut Versailles sau poate alt mausoleu al grandorii. Aduc în discuţie un episod cu oarecare asemănare. La prima dintre programatele întâlniri anuale ale Asociaţiei foştilor elevi ai Liceului Laurian, cea din 1924, pentru a da consistenţă evenimentului, organizatorii l-au invitat pe deja consacratul istoric N. Iorga – fost elev al liceului – şi doreau să organizeze o excursie colectivă la Putna, greutatea numelui prevalând, probabil, în opţiunea organizatorilor. Într-o scrisoare pe care o trimite la Botoşani, datată „15 mart 1923”, Iorga precizează explicit, ca alternativă la iniţiativa celor din Botoşani: „Excursia la Putna e departe şi fără legături imediate (legături la tren, n. D.A.). Aveţi aproape atât de frumoasa Coşulă (e vorba de Mănăstirea Coşula s.n., D.A.) şi Vorona, într-un cadru de natură aşa de bogat.” Scrisoarea s-a adresat unui profesor de la Liceul Laurian, ca răspuns la invitaţia adresată istoricului. Iorga a reorientat fără echivoc itinerarul către frumuseţile de aproape, asupra cărora intelectualitatea Botoşanilor din acea perioadă, ca şi cea de astăzi, pare-se nu se oprise.
Postat de Dumitru Agachi
Ispita regalităţii
Dacă am să mai vreau vreodată să revăd Versailles, ceea ce nu cred, atunci am să merg cu siguranţă să revăd doar şi exclusiv grădinile…
Nu-mi plac palatele, nici măcar cele decorate cu bun gust. Spiritul meu se simte cu adevărat bine doar în afara oricăror constrîngeri arhitecturale. Nu am obsesia lui Manole, nici măcar nu agreez un bun la modă acum, vilele! Mă simt bine ÎN MINE, nicio casă de pe Terra nu mă poate chema să vreau să trăiesc pentru ea! Dar destul cu ale mele.
Nu ştiu dacă e de vină faptul că, pînă intri la Versailles, îţi trece orice chef, datorită aglomeraţiei, ori gustul meu pentru arta modernă, în oarecare dezacord cu barocul extrem al palatului, dar am rămas cu o senzaţie amară, întărită din plin de măcar două elemente care nu mi-au mişcat de loc simţul estetic.
Primul ar fi tablourile gigantice de pe pereţi, MARE neînsemnînd automat şi bun! Portretele lipsite de expresivitate, ori a căror expresie este aceea a epocii, convenţională, suficientă, nu m-au convins de loc. Dimpotrivă, fastul şi atitudinea regală a Ludovicilor şi a doamnelor lor e uşor ridicolă, perucile le stau prost şi toată atmosfera tablourilor suferă de lipsa dimensiunii umane. Personajele respective sunt conştiente de regalitatea lor, de statutul semi-divin pe care îl au (acum nu-l mai au decît în tablouri!), surîsul lor forţat epatează doar spiritele cu adevărat pătrunse de natura extraterestră a locului.
Al doilea lucru care îmi displace este starea precară de conservare a Versailles-ului, neglijenţa, mizeria, praful din Sala Oglinzilor, de pildă, starea de continuu asediu asupra palatului, de la kitschurile sub formă de artă modernă, la paşii – inevitabili – lacomi ai trecătorilor. Cu cît nesaţ, Doamne, se vine la Versailles! Cîtă insistenţă în dormitorul regal, cît comentariu în faţa baldachinelor brodate, cîte chicoteli la picioarele patului somptuos! Ce iz de telenovelă şi ce dramatică rupere a barierelor bunei-cuviinţe!
Peste toate acestea, spaţiile sunt acum şi loc de expoziţii ale artiştilor moderni, unuia dintre ei venindu-i ideea să aducă obiecte-kitsch, imitaţii de mobilier vechi (foto), dar din carton, decorate cu o catifea colorată, cu tot cu sfeşnice (!!), obiecte donate acum palatului, ca să… ce?
Nu vreau să par ipocrită, dar palatul mic de la Sinaia, Pelişorul, e, dacă tot vrem palate regale, la antipod: cît rafinament şi cît bun gust!!
În rest, Versailles rămîne o enigmă pentru mine, poate că ar trebui să înceteze a exista ca muzeu, să fie redat vieţii sub forma unor săli de lectură, a unor săli de muzică, de poezie (îmi imaginez că cei de acolo organizează, totuşi, şi aşa ceva!), trebuie lăsat să trăiască liber, despovărat de imensa lui istorie, ceea ce, evident, nu se poate!
Parfum de romanţă
Puţini români ar putea crede că în imagine e doar un restaurant dintr-o veche casă din Strasbourg…
E aproape un muzeu viu, cu lumînărele şi briz-brizuri, cu lămpiţe romantic împrăştiate peste tot, până şi afară, pe toate mesele. Pînă la un punct, totul e de o banalitate absolută, locul e curat, ferestrele – luminoase, mesele sclipesc în albul şervetelor apretate, nimic i-realizabil!
Da, dar OAMENII! Ei, aici mai discutăm puţin… Oamenii care intră sunt delicat şi bine îmbrăcaţi, o invitaţie la restaurant echivalează cu o cerere în căsătorie, totul e dichisit, parfumat, spilcuit! Se vorbeşte în şoaptă, undeva, în surdină, o melodie de Vivaldi face din seară o eternitate! Clinchetul abia auzit al farfuriilor e în consonaţă cu decorul. Un chelner excesiv de politicos pluteşte prin atmosferă. Câţi dintre voi nu aţi visat la o astfel de seară? Şi totuşi SE POATE, nu aici, neapărat, dar AZI, ACUM, PE TERRA! să spunem, la Strasbourg, la Viena, aiurea! Poate chiar şi la noi, poate undeva pe Copou, în Iaşi, într-o casă veche din Codrescu, doar dacă s-or fi lăsat de fumat clienţii de acolo…
“Sfîrşită e vremea catedralelor!”
Citez refrenul din deschiderea admirabilului musical “Notre Dame de Paris”, muzică de Ricardo Cocciante, din 1989.
Senzaţionalul timp al Catedralelor s-a terminat, au devenit piese enorme de muzeu. În faţa lor te încearcă sentimentul grandorii umane faţă în faţă cu grandoarea divină. Trecători zgomotoşi, grăbiţi, le cutreieră, din cînd în cînd vreo sindrofie cu VIP-uri. Catedralele dorm, tresărind uneori de zgomotul restauratorilor, aici o aripă, colo un turn, colo un arc de boltă.
De ce sunt atât de mari? Cât de mult se putea semeţi făptura umană, ori, poate era dorinţa aprigă de a fi mai aproape de Dumnezeu? Ce vor să spună, de fapt, Catedralele? Sunt Axis, coloana noastră vertebrală?
Iata un nou subiect pentru voi, cititorii mei de acum.
Glodenii gândului
Plouă ca într-un straniu balet
Luni, 31 mart. 2008, Iaşi
E aproape ora 8 seara. Ceasul de pe lada patului arată 7, ora cea reală, e singurul ceas pe care încă nu l-am schimbat după „ora de vară”. Care vară ? De astăzi la amiază s-a răcit şi plouă abundent, acum s-a pornit şi vântul… Iată vremuirea în care mă situez: hainele plouate, feţe şi zâmbete foto zgribulite, plumburiul cerului, „incredibil de frig şi umed”. În umezeala care m-a pătruns, când astăzi pe seară am ajuns acasă, o binecuvântare sorbită încet mi-a colorat nostalgiile.
Marţi 1 aprilie
La Pocreaca. Noroiul plumbuieşte fiecare pas. Pocreaca e un sat. Deluros. Suntem vreo cinci, mergem cu o treabă de domni, ne facem de lucru la şantierul şcolii din sat. Pieptişul drumului şi pasta lunecoasă de sub tălpi ne solicită mişcări reinventate de balet modern, un bolero dezarticulat dintr-o stridentă muzică neagră. Plouă. Nu bacovian, e o tentaţie livrescă deja prea puţin expresivă. Plouă primăvăratec. Pocreaca e frumos spus. Însă metafora acestui fel de locuri e Glodenii Gândului. E un toponim. Pare sintagma unei prăbuşiri sau a unui cosmic cuptor de oale. Ce adamică împreunare e în gândul glodului! Îmi doresc să nu văd acel topos miraculos. De l-aş atinge cu pasul ar fi o demistificare. Ce ar putea fi: un drum, clei, poate o zare de pădure şi câteva case. Aş vrea ca locul acela să rămână proiecţia mea imaginară şi nimeni să nu-mi povestească ce a văzut când s-a rătăcit pe tărâmul celălalt.
Dumitru Agachi
Divinul din Turn
Metroul parizian…
Feţe obosite, gîndindu-se, poate, la mizeriile pe care le-au îndurat de la şefi în ziua respectivă, palide, absente. Aceeaşi atitudine am observat-o şi la Bucureşti, e Masca-de-Metrou, MASCA, în genere, în zeci de variante…
Metroul parizian se ridică la suprafaţă, are un traseu sinuos, cu urcuşuri şi coborîşuri pe anumite zone, te trezeşti ca-n vis, la suparfaţă, panicat de luminile nopţii, de zgomotul vagoanelor care tremură la fiecare curbă… Apoi vine vremea să cobori printre mormanele de gunoi din staţii, e timpul să sjungi ACOLO, la Eiffel, ai auzit că…
Ei, bine, NU E ADEVĂRAT!
NIMIC DIN CE AI AUZIT NU E ADEVĂRAT!
El, Turnul, nu e adevărat! E un miracol! Nu ştiu ce anume e, mai pregnant! Imensitatea, colosalul, imaginea nopţii reflectată în imaginea lui…
E Axis Mundi, e obolul adus divintintăţii, e TURNUL uitării şi al venerării, e Imaginea!
Ilustrate vechi şi noi, sentimentale
Vineri 21 mart.2008, seara
Am ieşit prin Iaşi fără ţintă. Încă e prezentă răceala iernii, deşi e seara echinocţiului – 21 mart. – intervalul acela indecis între tăria nopţii şi a zilei, moleşirea iernii şi vigoarea primăverii. Am văzut primul copac înflorit în noapte, eflorescenţe fine, fiinţe acvatice ce-şi resfiră tentacule minuscule în căutarea unui fir de plancton. Fluidul nopţii făcea să vibreze polenul dens. Am privit îndelung muzica milioanelor de filamente.
Sâmbătă 22 mart. 2008
Câteva minute m-am preumblat prin centrul vechi din Botoşani.Pe străduţele din spatele caselor, cu acele curţi interioare foarte strâmte, de o alcătuire anume, cu balcoane lungi şi înguste, închise cu verande cu tâmplăria din lemn sau metal. E o poezie a sticlei vechi, a fierului forjat în dantelării şi ferecături ce vorbesc despre talentele înalt-cultivate ale meseriaşilor de odinioară, poezia consolelor din metal sau chiar a celor din beton prelucrate în curburi rafinate. Iar acum, tot pitorescul locului e potenţat de sentimentul fragilităţii, al implacabilei degradări lente. Cărămida a căpătat, prin eroziunea timpului, apei, vântului şi îngheţului forme sculpturale unice. Lemnul are patina lichenilor iar tăblăria reflexe ruginii ce străbat de sub scorojeala vopselei. La o altă dimensiune privind, oaza aceasta de oraş pare portretul cubist al unui bătrân, poate evreu, ce-şi odihneşte, gârbovit pe un scăunel, însă cu o lumină caldă şi unică în priviri, puţinele energii vitale.
Dumitru Agachi
O cafea tare, din petale de fluturi
Duminică 16 mart. 2008
De câteva zile, starea de boală m-a împiedicat să scriu. Aştept să treacă seceta febrei ca o plantă cu gura uscată, rugoasă. Pentru revigorare, am privit prin insectarul cu fluturi negri, personali, de pe blog-urile copiilor. După literatura de sertar, o altă specie conjuncturală s-ar putea naşte, literatura de insectar. În imaginarul deriziunii lumii, perdantul notoriu – vântură-lume – era cel „dus cu pluta” sau „taie frunze la câini”, sau „nu-l vezi că prinde fluturi?”
Câţiva adolescenţi prind fluturi literari pe blog-uri şi, poate, nu e numai risipire în asta, numai vânare de fum !
Memoria anesteziată şi difuză are nevoie de fixarea câte unei himere, fie ea şi cu văl negru coborât pe chip, mai ales când fotogramele se suprapun fără ca mintea să mai aibă forţa ordonării. Cronologia memoriei se poate defecta şi singura şansă de a nu-ţi rătăci sufletul e să priveşti „fluturii negri” captivi în labirintul cu ramă trandafirie, în care, pare-se, tu însuţi aştepţi în starea de nimfă.
Pe drumul de sâmbătă, spre Humor, ne-am chinuit gândurile să ne amintim când am fost ultima dată cu Jar în lunca Moldovei. Eram convins că prin toamna anului trecut, dar nu puteam preciza când. Abia după ce am verificat fotografiile din computer, am înţeles că din august 2007 nu am mai trecut pe acolo. Ieri ne-am oprit, după cum ştiam că Jar vrea asta, simţea mirosul locului de cum maşina urca dealul, la cabana de la Ilişeşti. Am făcut câţiva paşi pe o mică pajişte unde îi plăcea să alerge. Am aruncat un băţ departe, cu toată forţa de care am fost în stare, îi plăcea lui Jar să alerge după el, mai ales dacă tăria aruncării făcea ca bucata de vreasc să se mai învârtă pe pământ şi să sară ca o roată… Fluturi mici şi negri şi parcă prea calzi îmi picurau pe obraji.
În drumurile noastre la Voroneţ ne opream să bem, privind lunca Moldovei, cafeaua de acolo cu gust aparte. Mult timp am crezut că aprovizionează barul cu o cafea anume, căreia i se datorează gustul special. Apoi am opinat că apa e sursa gustului inconfundabil, poate combinaţia apă-aer-loc-timp erau decoctul alchimic în vraja căruia plonjam.
Ieri, deşi am privit din treacătul maşinii cabana, nu ne-am mai dorit cafeaua neagră din petale de fluturi.
Poastat de Dumitru Agachi
Brânduşele, doar ele, ar mai putea calma declinul!
Sâmbătă am fost în Humorul cu miros de Paşti, în Humorul în care nu poţi face nimic altceva decât să te naşti şi apoi să revii, la intervale, pentru o plimbare de-a lungul Moldovei, în Luncă (ce frumos era când Jar ne deschidea drumul!) sau pentru a pipăi pereţii mănăstirilor… Au înflorit brânduşele la Humor, s-au deschis discret dinlăuntrul sânului de humă şi paie al dealurilor, nedumerite şi triste, înfrigurate, descoperind, an de an, dealul tot mai gol, brazii prieteni, tot mai îndepărtaţi, le-au auzit suspinul şi căderea, cădelniţa gaterelor şi turlele vilelor isteric colorate ale preabogaţilor-şi-fără-nimic-în-cap ce construiec fără încetare.
Plâng pădurile Bucovinei înainte de a-şi da sfârşitul, mirosul lor unic e înlocuit cu mirosul banilor şi, în curând, brânduşele vor înflori pe şanţuri şi pe lângă cuşca câinilor, apoi în bătătură se vor muta, apoi lângă calea ferată, apoi nu vor mai înflori deloc, iar vilele ţipător colorate, poate ca nişte animale ciudate care, prin culoare îşi anunţă potenţialul periculos, răsărite de pretutindeni, se vor privi unele pe altele cu nedumerire, uitând pentru ce au apărut. Brazii nu vor mai fi decât undeva, departe, pe vârf de munte, ca nişte căciuli caraghioase, Moldova, şi ea, tot mai stingheră îşi va fi îmblânzit cursul, ca să dea bine la fotografii, brânduşele, doar ele ar mai fi putut calma declinul, dar, iată-le tot mai puţine!
Morala, dacă mai e cineva care nu a înţeles: exact la poarta Mănăstirii Humor s-au construit două vile de o ţinută vulgară, ca nişte cocote, distrugând absolut vederea domoală şi unică a departelui nostru profund! Miros de pădure tăiată şi de viloaie ţuguiate ameniţă şi Voroneţul…
Comentarii recente