Plimbare duminica (umbre)
“Noi ce din mila Sfantului,/Umbră facem pământului,/Rugămu-ne-ndurărilor,/Luceafărului mărilor…” (M. Eminescu)
Umbre la Mănăstirea Nemţului…
…umbre la Văratec…
…umbre la Sihăstria…
La “mănăstiri”
Am revăzut, duminica, spectaculoasa Putnă a lui Ştefan cel Mare, cu, mai nou, lipsita de graţie , masiva şi inexpresiva ei pictură interioară. Chiar nu au înţeles nimic de la înaintaşi diriguitorii bisericii!
În rest, vizitatori, de cele mai multe ori neiniţiaţi, care merg “la manastiri” fără prea mult studiu înainte şi fără, de cele mai multe ori , nimic în cap. Îi vezi , goliţi de sentimente, goliţi de tot, căscând gura şi admirând mai mult florile puse de călugări (ceea ce nu e rău deloc!).
Şi la Putna şi la Neamţ, călugării care vând lumânări si care primesc acatiste au o privire plictisită, scârbită, te măsoară după suma pe care o dai. Dacă e mai măricică, privirea lor devine vioaie şi activă, aproape amabilă. Dacă cumperi doar câteva lumânări, le primeşti trântite! La Putna Ta, Ştefane!!!
Putna aşteaptă de secole să ne trezim! Nu judec pe nimeni, doar observ.
Dedicaţie: pentru un foarte harnic iubitor de biserici : MERLINLX ŞI PENTRU UN ATENT ANALIST AL CELOR MĂNĂSTIRI: DUMITRU, şi, desigur, lui SORIN IOAN USCA, analist acribic, ziua, şi nuvelist spumos, noaptea.
PS Am tot fost la Rădăşeni să mă rog. Acolo e un PREOT CU MULT HAR, parintele Petru Irimescu care ştie să se roage şi care ştie să înalţe biserici!!! O face FIRESC şi o face ca un soldat al lui Dumnezeu, nu ca un cămătar!!!
Vară 2010, la final
Pentru cei care nu aţi avut, ca mine, vacanţă anul acesta, am răsfoit câteva fotografii luate anul trecut, în primăvară, de Paşti chiar, pe drumul spre Tihuţa.
Cu siguranţă, Ştefana şi Mihai Sava vor recunoaşte locurile, aici Pojorâta… Fotografii luate din maşină, de Andra.
Câmpulung
Spre Tihuţa
Câteva foto luate cu pasiune de Dumitru.
Epilog
Sentimentul salvării în Arcă (Dumitru Agachi)
Poate că ar fi fost mai nimerit să nu aduc în discuţie locul şi timpul. Să fie doar secvenţe acvatice. Cedez totuşi, e parcă prea stranie tulburarea de ape: e duminică, sunt în Botoşani. De câteva zile plouă în răstimpuri, des şi greu, uneori ca sub o cascadă. De parcă unul dintre fluviile cereşti ar fi dat de un prag chiar deasupra Bucovinei, a Moldovei de nord. Şipotele, torentele dar şi marile râuri sunt pe alocuri mări. Mai cade sub ape câte o casă, câte un colţ de sătuc. Trecând peste suferinţa unor oameni, doar contemplată, această dezlănţuire acvatică pare ceva de o frumuseţe spectaculară aparte: artificii de fulgere nocturne, şerpi de trăsnete între cer şi pământ, înnoptări în plină zi sub negura norilor care se strivesc de pământ, ropote peste tot, cu muzica grea a văzduhului şi teluricului îngemănate. E ca şi moartea, zilnic mor câţiva oameni, câtă suferinţă pentru ai lor, lumea largă percepe doar spectacolul…
E dimineaţă şi în casă e întunecat ca seara târziu, norii sunt prea deşi, prea opaci, prea leneşi, stau peste noi şi curg.
Nu ştiu de ce, probabil ropotul de ape a făcut să-mi aduc aminte, cu o copleşitoare forţă ce a străbătut fiecare umbră din suflet, de clipele acelea de linişte nepământeană care m-au pătruns la Rouen, în catedrala coborâtă în pământ pe mai bine de jumătate din înălţimea ei interioară. Este altarul de omagiere a „fecioarei din Orleans”, Jeanne d’ Arc, o remarcabilă creaţie a noii arhitecturi după anii 1970.
Constantele arhitecturale dominante stau sub semnul acvaticului şi induc sentimentul salvării în arcă. Încă din exterior, contactul purificator al simţurilor cu susurul de „fântâna lină cu apă puţină”, care să omagieze in aeternum eroul exemplar, este mediat de o formă arhitecturală simbolică: o gură de dragon, de uriaş gargui, traversată nu de flăcări ci de o dantela fină de apă.
În interior, impresia de pace este potenţată de modelul inedit şi atât de sugestiv ca formulă plastică, al acoperişului: o burtă de corabie, poate de „chit”. Nimic nu este întâmplător, morfemele arhitecturale sunt subsumate acvaticului: forme de peşti stilizate la superlativ însoţesc Arca, stâlpul central este catarg, rug şi axis marcând spaţiul sacru al jertfei. Focul rugului a ars dar nu a purificat, spaţiul purificării este acum unul al apelor traversate de arcă.
E vremea catedralelor? (Dumitru Agachi)
(Koln, Germania)
Ce se poate spune despre o catedrală, despre modelul ei sublim care este goticul, apărut după 1200 ca un miracol exploziv în tot spaţiul apusean al Europei. O catedrală e greu de prins vizual, e o parcurgere, una exterioară, ca o ilustraţie a lumii create şi celestă, de aproape şi departe, profană şi divină. Despre spectacolul acesta al mundanului escamotat de creştinătate povesteşte, cu zâmbetul său de o căldură neîngheţată în piatră, îngerul plin de veselie divină în obraji şi în priviri de la Reims, în postura de vestitor şi închinător al Sfintei Fecioare, Notre Dame.
(Reims, Franta)
Scenografia spaţiului exterior al catedralelor e pigmentată de savoarea imagistică a himerelor şi garguielor, de parcă lumea sacrului ar fi păzită de tocmai ceea ce o impurifică. Aşa ar părea. Dar poate că e şi altceva, ochiului atent nu poate să-i scape că toate „figurile” acelui bestiar diseminat pe faţade sunt suspendate într-un salt în gol, sau sunt pe punctul de a se desprinde înfricoşate de pe un unghi de cornişă, de parcă sfinţenia coborâtă fulgerător, focul divin, purificator, le-ar fi aruncat în valurile lumii exterioare…
(Notre Dame de Paris)
Ceea ce e impur părăseşte intempestiv spaţiul purificării, spre a aglomera marea mundană care e dincolo de Arcă.
O catedrală este, totodată, parcurgerea labirintică a traseelor interioare, iniţiatice, într-un mers parcă fără sfârşit, pe la fără de număr altare, absidiole, pe sub irizaţiile vitraliilor, printre pilaştrii de grandoarea unor arbori milenari, pe lângă sarcofagele nemuritorilor adormiţi, îmbălsămaţi de sacralitate, regi şi papi.
(Koln)
Însă ceea ce este copleşitor la o catedrală este spaţiul său interior. Precizia masonilor în piatră ai epocii, ştiinţa lor de a modela semiîntuneric şi lumină, prin verticalitate la apogeu, par a veni dintr-o iniţiere la limita umanului.
(Rouen, Franta)
Ridicate la înălţimi aproape peste limitele percepţiei vizuale, blocurile de piatră ale bolţilor par reduse la dimensiunile unui joc de cuburi fără densitate, care plutesc pe fumul străveziu al lumânărilor, disipat în văzduh.
(Strasbourg, Franta)
Nervuri de piatră, trasate cu precizia „marelui arhitect”, marelui iniţiat, dau contur unor bolţi şi spaţii plasate în cele mai de sus „înălţimi”, către care a privi este o îndrăzneală, ce pare a fi supusă ispăşirii printr-o uşoară ameţeală. Bolta unei absidiole, al cărei dese(m)n e alcătuit după principii matematice şi de echilibru, este cerul locuit de fiinţele eterne, a căror habitat e geometria sublimă pe care omul o poate doar reflecta.
Simpla contemplare nu este de ajuns pentru iniţierea în lumile interioare şi exterioare ale catedralelor, atât de translucide, complementare, e necesar un punct de acces: este clipa în care, dacă îţi este dăruită, înţelegi că sub decorativismul excesiv, venit dintr-o spaimă colectivă faţă de gol, de „necreat”, nimic nu este întâmplător ci totul subsumat unui adevăr teologic. Sigur, camuflajul timpului şi faptul că simbolica şi profunzimile de gândire ale acelor veacuri au fost uitate, lasă posibilităţi reduse de a vedea, cu adevărat, subtilităţile la care omul „gotic” a putut să acceadă.
(Notre Dame de Paris)
Faţada de vest a catedralei Notre Dame din Paris, spre exemplu, este dedicată „restaurării” omului. Printre atâtea statui şi elemente ale „programului iconografic”, e greu de sesizat însemnătatea, pentru cheia noastră de interpretare, a doar câteva dintre ele, deşi acele „tablouri” completează cu un subtil „accent” istoria sacră a întregului. Pe linia mediană a turnurilor, poate nu întâmplător atât de căutat simetrice, jumătăţile unui întreg „degradat”, sunt două statui, plasate la înălţimi de suprem omagiu, ale protopărinţilor umanităţii. Adam este în dreptul stâlpului dintre ferestrele turnului din stânga (nordic), într-o atitudine de mare îndurerare, iar Eva se află pe verticala turnului din dreapta. Cele două statui au fost aşezate peste galeria de regi ai Franţei, iar între ele, pe aceeaşi orizontală, în dreptul marii rozete, se află statuia Sfintei Fecioare cu Pruncul în braţe, adorată de doi îngeri. E aici scena dramatică a căderii prin om şi ridicării salvatoare prin întruparea divinităţii, modelul salvării revelat privitorului: au păcătuit, au fost alungaţi dar nu abandonaţi.
(Notre Dame de Paris)
Dacă acea desfăşurare statuară pare a fi plasată la înălţimi inaccesibile privirii, o altă formulă iconografică, de data aceasta mai accesibilă nivelului comun de înţelegere, este redată sub formă de axis, pe stâlpul central al intrării de nord. Este reprezentată, ca prim nivel, cu trimitere la originea răului în lumea cea veche, scena ispitirii Evei, ispititorul fiind o bizară creatură şarpe-femeie-înger, cu privirea întoarsă tandru spre Eva. Un al doilea nivel statuar pe acest stâlp totemic îl reprezintă Sfânta Fecioară, Împărăteasa lumii cu Pruncul pe măna stângă.
Salvarea a venit prin întrupare şi nimic nu poate cunoaşte şi înţelege limitele umanului, decât exponenta demnă de încoronare a umanităţii şi nu mai pare deloc inexplicabil ascendentul cultului mariologic în lumea medievală, după cum nici mulţimea catedralelor dedicate: Notre Dame. Dacă Hugo a făcut-o celebră pe cea din Paris prin tragismul unor iubiri imposibile, acea catedrală poartă pe faţada ei de vest, spusă cu o claritate a reprezentării demnă de remarcat, povestea subtilă a redării demnităţii cuplului primordial, a primei iubiri.
(Viena)
Spinări adormite printre ape (Dumitru Agachi)
Undeva în albia Moldovei, la Ariniş, lângă Humor, mai în jos de podul pe cabluri, există un monument de stânci erodate, măsele de piatră, praguri printre ape. E locul unde apă şi stânci, yin şi yang, par a fi prinse într-un dans geologic.
Unul dintre spectacolele plenare ale naturii este apa montană. Sunt transparenţe subtile şi voaluri de spumă discretă în trecerea unui firicel de ape peste pietre. Curgerea aceasta, cu tăria ei care sfarmă piatra, este eternitatea însăşi.
Sigur că pot fi întâlnite locuri unde destui dintre noi ar fi copleşiţi de uimire în proximitatea grandorii: pereţi de stâncă, chei abrupte tăiate ca o infimă fantă între lumi, cratere greu de străbătut unde se ciocnesc munţii în capete.
Un simplu prag, în care spectacolul se naşte chiar din copleşitoarea discreţie a tensiunilor sale intime e mai anevoie de perceput. Însă în acel loc, în care te opreşti poate absent, apa pare a avea densitatea mătăsurilor şi ritmul de toacă la ruga de seară, spusă pe şoptite pe care, cu privirea dusă departe, n-o auzi. E doar un loc, praguri discrete, spinări telurice adormite printre ape…
Vînzătorii de iluzii
O carte frumoasă e o iluzie pe care autorul şi-a făcut-o, dansînd cu ea în cap ani în şir sau, poate săptămîni sau luni sau zile. O carte frumoasă e un dar al divinităţii făcut omului, în chip de Creator secund, învestit cu puterea de a trece Pragul, de a se ipostazia în fiecare dintre noi. Cumpărăm o carte pentru că am auzit despre ea, pentru că am mai citit alte cărţi ale aceluiaşi autor, pentru că, într-un fel sau altul ne-a marcat viaţa. Citim cu pasiune, înfometaţi de cuvinte, citim pentru că o lume cu totul altfel ni se aşterne înainte, citim pentru că existăm şi existăm în măsura în care ne recunoaştem în ceea ce citim.
Pentru cîţiva euro, afli ediţii de buzunar care-ţi lipseau, şi poţi avea ediţii rare, dacă eşti cumva în bani… Vînzătorul căruia îi soliciciţi cartea te măsoară, te preţăluieşte şi, în funcţie de titlu, de autor, de ediţia solicitată, devine tot mai vesel, mai deschis, mai vorbăreţ. Îţi spune că ai ales bine, că e o ediţie foarte apreciată. Mă gîndesc că am găsit nişte cărţi care mi-ar fi trebuit la facultate, mă gîndesc ce norocoşi sunt, totuşi, studenţii lor…
La noi trebuie să cerşeşti, la biblioteca universitară, cartea de care ai nevoie, mai aduci o cafea şi o ai şi acasă pentru cîteva zile, în cazul în care e disponibilă doar la sala de lectura. La ei bibliotecile au xerox, poţi solicita orice carte, ţi se dă, poţi xeroxa mai apoi ce te interesează. Evident, cu bani, dar totuşi! Dar să nu pomenesc de ce e la noi, că iar mă indispun. Trecînd de faptul că am întîlnit persoane pentru care o carte e mijloc de fală, o ediţie rară nu se arată numănui, ca şi cum furtul intelectual ar începe de la furtul bibliografiei…
Modul în care cumperi o carte, ca şi modul în care îţi conduci maşina spune totul despre noi. Dacă o mai cumperi…
Poduri celeste pe Sena (Dumitru Agachi)
Frisonul trecerii prin pasaj, întunecarea subită şi cufundarea ca într-o oglindă care te absoarbe, m-a cuprins sub podurile Senei. E dintr-o dată un alt aer, parcă mai dens, curentul apei loveşte cu putere în piloni şi preţ de o secundă poate, atât durează, te afli între lumi: apă şi cer, sus şi jos, nocturn şi diurn contopite.
Spre a nu fi singur, îngerul, păzitorul trecerii, te însoţeşte în starea sa de repaus eternizat la scara umanului unde, nu-i aşa, panta rhei şi iluzia trecerii închid totul, sub arcul podului se curbează timpul.
Înălţarea spre văzduh e cât se poate de perceptibilă prin coloanele de capăt ale Podului Alexandre III. Panglica de metal a arcului, de 110 m, pare suspendată prin baterea de aripi a fiinţelor celeste, caii înaripaţi. A fost construit între 1897 – 1900 şi inaugurat odată cu Expoziţia Universală, iar prima piatră a fost pusă de ţarul Nicolae al II-lea. Este diorama inedită a stilului 1900.
Pare incredibil că dantelăria atât de fină a arcelor metalice pot susţine Passerelle des Arts, exilul lacustru al buchiniştilor. A fost primul pod metalic pe Sena la Paris (1804).
Paris, la belle… (I)
Aveam despre Paris, ca orice om obişnuit, impresia că e Oraşul, absolutul călătoriei, Ţinta, Irealul, perfecţiunea.
Acum Parisul mi se pare un loc unde imaginarul poate funcţiona perfect.
Paris, la belle ville, e, pentru cine poate să şi-o imagineze, o atmosferă construită MENTAL prin intermediul unor imagini pe care le asamblezi şi le reasamblezi, interior.
Opera franceză, de pildă, prin imensul ei, îţi aduce în minte atmosfera din frumosul musical, “The Fantom of The Opera”, al lui Joel Schumacher…
Vraja se opune grandorii, visul se opune arhitecturii perfecte. Astfel realizez un decupaj care chiar mă încîntă.
Despre noapte şi despre apusuri mi-am propus astăzi să vorbesc. Nu mult, atît cît se cade. Poate cele mai profunde creaţii ale imaginaţiei, atunci cînd eşti la Paris, sunt APUSURILE. Sigur, e opţiunea mea.
Apusurile nu sunt numai spectaculoase, sunt chiar inima spectacolului. Ele învăluie şi ascund, posedă şi transfigurează, înnobilează şi dor. Apusurile, privite de pe Sena, te duc în zone în care nu ai fi vrut să ajungi, la stări care-ţi erau străine.
Te redescoperi cumva altfel, te priveşti cu uimire, apoi te bucuri că eşti şi aşa. Un soi de dedublare, de scindare a personalităţii tale, o întrupare în Apus.
“Muzica nopţii” cheamă, copleşeşte, nu trebuie respinsă din principiu. Acum am în minte şi vă împărtăşesc şi vouă, tema musicalului de care am vorbit, în interpretarea (pe care o prefer) lui Josh Groban. La începutul videoclipului e o imagine cu genialul compozitor al întregului spectacol, cu Andrew Lloyd Webber.
… Sena capătă, în apus, o culoare metalică, mirosul e tot mai puternic, miros de apă brăzdată de alge.
În depărtare, Catedrala devine fantomatică. O umbră de idee, o umbră ca viaţa asta însăşi…
Notre Dame de Paris
După ce am văzut Catedrala din Koln, apoi pe cea de la Reims, apoi imensa catedrală de la Rouen, apoi pe cea de la Strasbourg, am crezut că Notre Dame n-o să-mi placă. E cuminte, îmi spuneam, e prea ordonată, are proporţii perfecte. Celelalte sunt nebune, sunt flăcări, sunt fleşuri, sunt Idei! Notre Dame e doar perfecţiune şi, de multe ori, perfecţiunea oboseşte, poate chiar enervează.
Văzînd-o din depărtare, de pe un “bateau-mouche” care străbătea alene Sena, mi s-a părut mică, prea liniştită pentru gusturile mele rebele, mai degrabă spre goticul flamboyant al secolelor cînd fumul rugurilor împînzea existenţa ternă a omenirii. N-o să-mi placă, nu, e celebră şi mă enervează celebritatea, mă supără cînd toată lumea se duce exact unde e mai aglomerat. Dar, totuşi, să treci prin Paris şi să nu fi avut timp de Notre Dame, mi s-a părut nefirescul însuşi.
Asta doar dintr-un singur motiv: e vorba de minunatul spectacol cu acelaşi nume, “Notre Dame de Paris”, realizat în 1998 la Paris pe muzică de Riccardo Cocciante şi versuri de Luc Plamondon. Inspirat din frumoasa poveste de iubire din romanul lui Victor Hugo, spectacolul reprezintă şi un record, el fiind declarat “cel mai frumos muzical ever”… Aşadar, nu puteam trece indiferentă pe lîngă Notre Dame şi bine am făcut!
Dincolo de frumoşii demoni albi (himere şi gargouille), ce ies de te miri unde şi îşi etalează sinistrele sau doar comicele zîmbete, catedrala e prilej de imaginaţie şi de tulburătoare şi unduitoare uimire.
E “belle” aşa cum spune despre frumoasa Esmeralda cîntecul din spectacol, e cumul de bine şi rău, de dumnezeire şi de obscurul întunecat, coşmaresc, dar ispititor al perfecţiunii.
Art nouveau – timpul suspendat (Dumitru Agachi)
Plecările sunt poate încercarea personală de suspendare a timpului. Acel ex-curs te trimite, în fapt, într-un alt timp. E mai perceptibil decât acel alt spaţiu pe care îl străbaţi.
Contactul meu cu Art nouveau a fost unul livresc, deşi în Botoşani, de pildă, sunt câteva edificii de surprinzătoare sugestie.
Însă insolitul Stil 1900 m-a copleşit la Budapesta, la celebrele terme Gellért şi mai apoi la Viena. Acolo am întâlnit şcoala, teoretizarea, conceptul şi materializarea lui într-un parfum vizual senzual şi fin, discret şi totuşi atât de învăluitor: albul şi culorile luminoase, omniprezenţa auriului, frunzele stilizate ale faţadelor – decorativism fitomorf cu impresie de iederă de aur într-o toamnă străvezie – reflexiile din translucidul vitraliilor.
Clădirea Secession, de la Viena, a fost construită la 1898 de arhitectul Joseph Maria Olbrich. Ceea ce a stârnit furtuna în percepţia estetică a epocii şi apoi a fost denumită candid şi afectuos de către vienezi, privindu-i cupola, „varza de aur”, expune deasupra intrării teza mişcării: „Der Zeit ihre Kunst. Der Kunst ihre Freiheit.” (Fiecărui timp arta lui. Artei, libertatea.)
E remarcabil sincronismul acestui concept într-o altă capitală, la Bruxelles. M-a cuprins fără rest senzaţia de artă liberă, neosificată şi unduitoare, ruptura de arhitectura pastişă a stilurilor vetuste. E notabil că peste 1000 de edificii din Bruxelles, multe simple case, sunt creaţii în stilul 1900.
Clădirea vechiului magazin Old England, în care astăzi este Muzeul Instrumentelor Muzicale, a fost construită în anii 1898 – 99 de arhitectul Paul Saintenay, care a realizat, surprinzător, puţine clădiri art nouveau.
E o construcţie din metal, tocmai în ideea noii arhitecturi de a exploata, în beneficiul funcţionalului, disponibilităţile pe atunci noilor materiale – fonta, oţelul laminat în profile, sticla – deschizând faţadele şi spaţiile interioare spre a le conferi, generos, lumină şi fluiditate.
Formele vaporoase, umbrele şi transparenţele au luat locul opacului, densului, pietrei în genere. Pe o latură a faţadei o fleşă gotică stilizată, din fier forjat, pare jocul de tuşe curbe ale unei pictograme, poate, totuşi, prea barocă.
Bruges (III) – Dumitru Agachi
Bruges – ochiul adormit al zidăriei policrome.
Poate prima sugestie pe care mi-a trezit-o Buges-ul a fost aceea de loc al candorii. Spaţiu al ludicului, poate al oniricului, ceva de ochi adormit. Zidăria policromă urcă, dintr-un somn revelatoriu, în salba de creneluri în scară, născute din bucuria unui burg de jucării.
În tot centrul din Bruges cronologia faţadelor trimite la vremurile unui apus de ev mediu.
Surprinde în special forţa agitaţiei din oraşul acesta adormit dar în mişcare: nervozitatea cailor de categorie uşoară şi viteza caleştilor, somnolenţa pasului cailor de categorie grea şi lentoarea carelor care fac turul burgului, omniprezentele biciclete, unele adevărate limuzine şi bărcile pe canale.
Solemnitatea cavalerilor de piatră şi ludicul trăitorilor obişnuiţi ai oraşului, surprinşi într-o scenă de tandreţe, cu mâinile adunate întru-un gest de ofrandă.
Somnul timpului se percepe în special pe canalele din Bruges. Cu legănarea începe visul, cu apa aceea de o densitate aparte, lichid primordial sau poate fluidul unei alchimii nepedepsite, liberă în jocul său.
Are un miros anume, pe care lebedele îl ştiu şi îl pasc printre pietrele şi cărămizile canalului.
Da, cu siguranţă e voluptate şi, poate, o estetică a putridului în miezul verde al canalelor.
Bruges (II)
“…acest Bruges, ca o lebădă a morţii” , cum spune Georges Rodenbach, ne-a chemat la un eveniment neaşteptat: o expoziţie de pictură, grafică şi sculptură SALVADOR DALI!
Numai după cîţiva paşi, răsfoind frisonaţi gravurile, grafica şi acuarelele lui Dali, am dat peste cîţiva FLUTURI!
Erau alegorii ale Morţii, ale Vieţii, ale Iubirii, pluteau crispaţi printre linii, stăteau acolo, prinşi întru eternitate pe o tulpină de trandafir…
Un fluture stropit cu albastru îşi măsoară umbra peste cea a unui demon_înger. La Dali nu ştii niciodată care e îngerul, care e demonul, sunt interschimbabili, işi fac servicii reciproc; la Dali totul curge, lucrurile se termina în păsări, păsările în animale, animalele suferă de boli necunoscute, de sexualitate delirantă, de lene, de foame, de nebunie… Viziunilor expresioniste daliniene le corespund coşmarurile noastre, coşmaruri cu animale rebegite, cu ziduri crăpate, cu ceasuri umide, cu femei-fluturi, cu boli necunoscute, cu ticăloşii amare, cu trădări şi cu împăcări, coşmaruri ale existenţei, vise uluitor de familiare, poate, sau poate că ne uimesc prin ineditul asemănării…
Spune Rodenbach: “ce putere de neînţeles exercită asupra noastră asemănarea!…Instinctiv există în noi înscrisă chemarea noului. Ne plictisim de bine. Ne bucurăm şi de sănătate şi de fericire numai prin contrast. Tot astfel, dragostea trăieşte mereu numai din întîmplările ei rupte. Iar asemănarea este punctul în care se întîlnesc şi se împacă cele două tendinţe contradictorii ale firii noastre”, noul şi vechiul, nocturnul şi diurnul, aş spune eu. Două tendinţe care fac posibilă asemănarea noastră cu aceste coşmaruri ale lui Dali, care plac nu pentru că aparţin unui geniu, ci pentru că ele sunt NOI, în clipele noastre mohorîte ori sublime…
Una din multele variante ale Femeii cu sertare surîde Îngerului Morţii, ”tăcere şi linşte pînă în adîncul timpului”(Rodenbach).
Privit din faţă, e un Înger mai trist, cu o gaură în loc de inimă, desigur, cu frumosele aripi abia mijite, cu mîinile încordate a biruinţă sau, poate că e un Înger abia trezit din somnul lui de moarte. Privit din profil, aproape din spate, din capul triunghiular ies două coarne neliniştitoare. Demonul se trezeşte sau el abia adoarme?
Bruges (I)
E greu să vorbeşti despre Bruges fără speranţa că cei care te ascultă vor fi citit Rodenbach, Bruges, la Morte (Bruges, a doua moarte)… Dar poate că, totuşi, va fi cineva care a citit şi atunci va inţelege că în cartea lui Rodenbach nu e, de fapt, vorba decit de o mare iubire, care lasă frumoasa senzaţie că TREBUIE să vezi neapărat oraşul, locul care o generează… Autorul spune, în prefaţă, că e vorba despre un oraş, despre Bruges, dar, de fapt, e altceva. E vorba de o atmosferă, de un miracol produs de iubire. Oraşul e martorul mut şi, uneori, ambiguu. Miracolul e, însă, al iubirii, al iubirii absente, mai precis.
Oricum, una din dorinţele mele cele mai puternice, din tinereţe, cind “morţi” diverse mă cutreierau, a fost sa vad Bruges! Aşa cum, de pildă, unii doresc să vadă un ocean anume sau Piramidele, dorinţa mea era să vad Bruges…
Se spune că ar fi o a doua Veneţie, Veneţia Nordului. Se spun multe, dar eu nu am prejudecăţi şi nici la Veneţia încă nu am fost. La Bruges insă am fost acum cîteva zile. Şi, cu siguranţă, aş dori să revin, dar poate că într-o iarnă, cind canalele vor fi îngheţate şi cînd toate prăvăliile vor fi închise. Atunci poate că voi regăsi IMAGINEA MEA INTERIOARĂ despre Bruges! Deocamdată, e un oraş fermecător, ca o Carte postală colorată, poate prea colorată, pe care te gîndeşti să nu o trimiţi cunoscuţilor, fiind deplasat de vie, de frumoasă! Sau, cine ştie, o trimiţi bolnavilor la suflet, să le aline suferinţa, sau incurabililor romantici, să-i faci să viseze.
Nimic din decrepitudinea acelui oraş-stare descris de Rodenbach nu am aflat, poate doar rostirea apei, la trecerea ei pe canale… foşnetul frunzelor care sărută apa, opace la zgomotul vaporaşelor pline cu turişti, opace la acest Bruges în lentă schimbare…
Atunci nu-ţi mai rămîne decît să te adînceşti în tine şi să recreezi Bruges, să-l scoţi de acolo, din inima Belgiei, să-l recompui în tine, să-l revezi, poate iarna, cind canalele sunt ingheţate, cînd copacii sunt dezgoliţi, cînd iubirile mor…
Bruges, la Morte…
Plecări (Dumitru Agachi)
Începând cu 15 iunie vom fi plecaţi într-o nouă călătorie spre vest. În ce mă priveşte, aşa s-a întâmplat, şocul unei aparent ale lumi, dincolo de cortină (de fier, se spunea cândva), l-a reprezentat Budapesta.
În curtea interioară la Budavar Palota – Palatul Budavar, Palatul Regal – pe elevaţia uneia dintre faţade este plasat un impresionant, inclusiv ca dimensiuni, grup statuar, un final de vânătoare. Pentru a spori sugestia de legătură intimă între edificiu şi scena statuară, registrul de sus al reprezentării, „fundalul” în care se petrece popasul de succes al vânătorii este redat ca un basorelief, susţinut chiar pe faţadă. Reprezentarea este piramidală, ca o stâncă pe care prinţul erou a escaladat-o. Acum prinţul priveşte undeva indefinit, cu aroganţa goală a mulţumirii de sine pentru victoria de a fi răpus fiara, sufletul locului, natura, în sens alegoric, vânatul cel de preţ şi oarecum predestinat aleşilor lumii, cerbul cel falnic. Confruntarea s-a consumat, dacă o fi fost, acum cerbul este răpus. În registrul inferior al acestei compoziţii romantice, foarte elaborate, există 3 desfăşurări statuare. Grupul central este al vânătorilor în rol, care anunţă din corn victoria prinţului şi îl omagiază cu gesturi largi. Dramatismul scenei, peste efectul bucolic destul de deranjant, este dat de extenuaţii şi masivii câini de vânătoare, care se adapă dintr-un izvor cât se poate de concret, apa care curge sporind sugestia de plasare în „cadrul natural”. Verticala vânători–prinţ nu are nimic ieşit din comunul stilului epocii. Însă artistul sculptor nu s-a mulţumit să fie un simplu decorator şi a reuşit, subtil, să pună un efect de meditaţie, pentru privitorul iniţiat. Tot în registrul inferior, de o parte şi de alta a vânătorilor, mai există 2 scene, plasate oarecum distanţat faţă de aceştia, însă păstrând unitatea compoziţională. În partea dreaptă e un personaj alegoric prin excelenţă: zeiţa, natura însăşi.
Tocmai scena purtătorului de şoim, din stânga, oferă şi cheia în care autorul a sporit lumea de sensuri a operei sale. În atmosfera ansamblului, purtătorul de şoim pare distras. El nu priveşte spre prinţ. În mantaua pe care o poartă şi de sub gluga sever strânsă pe obraji, figura cavalerului pare funestă. Vânătorul tristei figuri e însuşi destinul. Companionii săi nu sunt nicidecum elogiatorii monarhilor, ci ochiul atent al şoimului şi fidelul câine care-i stă la picioare, şi el într-o postură calmă. Lumea purtătorului de şoim nu este acolo şi pare a nu fi nici aceasta.
Cîinii de bronz şi sentimentele de piatră
Treptat, frînturi ale rememorării unor paşi prin Budapesta îmi restituie inaginea Cîinilor de bronz, la picioarele cărora întreaga noastră familie a avut o imensă strîngere de inimă…
E vorba despre un grup statuar din incinta Palatului Buda. O frumoasă reprezentare a unei vînători, avînd drept element central un prinţ cu o figură destul de infatuată, de-a dreptul prostească, etalîdu-şi, cu mîndria faptului de a fi ucis (??), trofeul: un cerb imens, curbat în frigurile morţii…
În planul de mai jos al grupului, apar EI, frumoşii cîini de vînătoare… Au diverse atitudini, dar cu toţii îşi arată sentimentele – de la încîntarea de a fi pe placul stăpînilor, la mîndria de a sta în aşa companie preţioasă. Privirea lor frumoasă cere un semn de dragoste dinspre puternicii lor adoraţi, semn care, evident, nu mai vine… Dar cîinii nu se supără, EI ŞTIU SĂ IERTE SI SĂ SPERE PÎNĂ LA CAPĂT!
Fluturele alerga dezlănţuit (Dumitru Agachi)
Seara am petrecut-o în Iaşi, printre grupuri de costume negre. Statice şi uşor gălăgioase. Care nu priveau multele lucrări de grafică înşiruite pe pereţi, în sala ritmată de coloane. În faţa uneia dintre compoziţii am privit îndelung. Era un tablou din anul 2000 în acuarelă şi tuş, duct gros, apăsat, aproape zgâriat. Nu fineţea desenului l-a interesat pe artist ci dinamica tulburătoare.
Tema fluturelui, pe care au dezvoltat-o până nu demult copiii pe bloguri mi-a rămas undeva, încât involuntar o recunosc în neaşteptate locuri şi fără să vreau o continui imaginar… Nu de mult am regăsit-o într-o expoziţie de artă la Viena, în Casa Secession, pulsau aripile mari, rotunjite, inocente, ale unor fluturi care camuflau siluete umane.
Într-un cu totul alt spaţiu, în sala flancată de coloane a restaurantului era seară şi priveam tabloul graficianului Dragoş Pătraşcu. Frapa dezlănţuita alergare a calului. Nările sfredelite adânc par însetate de aerul dilatat în faţa alergării. Un fascicul de curbe dau un efect hipnotic de galop. Călăreţul inedit este un fluture cu aripi ascuţite, un Icar negru ce ţine aripile desfăcute în beţia alergării ca un zbor…
Foto: grafică, Muzeul Secession din Viena şi faţada muzeului
Corul, artificiile, panorama şi oraşul fantomă (Andra Agachi)
În principiu, din multele momente de intensitate maximă, am ales 4 dintre ele: corul, artificiile, panorama şi oraşul fantoma vor fi titlurile lor.
Corul – Biserica Sf. Ştefan
În cea de a doua zi la Viena, seara am mers, evident, la Catedrală. Specifică stilului gotic, înaltă de peste o sută de metri şi intens înflorată şi dichisită cu sculpturi minuscule; dar nu toate astea m-au impresionat. Mai fusesem şi la Paris şi ştiam splendoarea catedralelor gotice. Intrând însă, am dat peste un program iniţiat de studenţi pentru a sărbători… ceva. Lângă altar se aflau corul şi orchestra. Ne-am oprit şi ne-am aşezat ca să ascultăm. Erau rugăciuni. Dintr-o dată, din neantul întunecat al catedralei a apărut un slab cânt de vioară. Ce curgea lin şi devenea din ce în ce mai puternic întru slavă. Iar în contextul acela atât de bogat spiritual, vioara nu a făcut decât sa inunde sufletul până la refuz, până la disperare şi atunci sufletul s-a vărsat în fiecare dintre noi şi s-a prefăcut în dulci clipe de plutire, atât de uşoare încât deveneau dureroase şi aproape insuportabile. Şi atunci sufletul s-a preschimbat în lacrimi inexplicabile, dar care redăruiau starea de normalitate şi de bine, întrucât eliberau potopul din inimă.
Artificiile – „Roata”
Cu Roata nu a fost o poveste la fel de cutremurătoare, nici măcar interesantă. Ceea ce m-a făcut, însă, să o amintesc este întâmplarea/coincidenţa (de fapt cam toate momentele superbe au fost superbe din pură întâmplare). Voiam, deci, să vedem parcul de distracţii de la Viena. Era seara şi cele două roţi imense erau luminate minunat. Exact în acel moment au început deasupra parcului focurile de artificii. Şi ce artificii! Măreţe, ocupau tot cerul deasupra noastră transformându-se în steluţe colorate ce se învârteau în toate sensurile posibile. A fost grozav! Care ar fi fost probabilitatea ca noi să trecem cu maşina pe lângă parcul de distracţii şi exact în acel moment să înceapă deasupra noastră focurile de artificii. Nici acum nu ştiu care a fost ocazia… oricum a fost ceva magic.
Panorama – Podul înlănţuit
Ultima seară în Budapesta ne-a oferit încă un moment magic. Panorama oraşului în timp ce treceam Podul vechi cu lanţuri, peste Dunăre. Mi-am promis că acea imagine nu o voi uita şi am căutat să-mi fixez anumite repere. Parlamentul în stânga, Palatul Budai Var în dreapta, Dunărea neagră (care mai prelua uneori din luminile reci ale palatelor) – râul Styx cu torţele sale înflăcărate. A fost şi este o imagine emblematică… vaporaşele treceau pe râul negru în trecut sau în viitor, spre moarte sau spre viaţă, în ritmul atât de lent al timpului ce acolo nu există. Vămile, însă, nu se mai plăteau, era trecere liberă în acea seară, binecuvântată de sărbătoarea lor.
Budai Var – Oraşul Fantomă
Am întâlnit în multe locuri oraşele fantomă. Este oraşul fără viaţă, ireal şi totuşi palpabil, cu drumuri prăfuite şi clădiri învăluite în clar-obscur, cu semafoarele care arată întotdeauna roşu. Aş putea, totuşi denumi burgul Budai Var drept „oraş al fantomelor” căci, într-adevăr, acolo, în minutele în care am ajuns noi, totul devenise fantomatic. Evident printr-o întâmplare am ajuns pe poarta unui orăşel în centrul capitalei Budapesta. Era seara şi totul părea ciudat. Orăşelul din oraş avea cam tot ceea ce-i trebuia ca să se întreţină: biserici, hoteluri, magazine medievale. Am ajuns dintr-o dată într-o altă lume. De această dată, populată… de stafii. Vesele şi şturlubatice, acestea dansau ritmuri populare ungureşti, iar berea, ceaunele şi porcul la proţap nu lipseau. Râsetele lor se înălţau zburdalnice, depăşind cu mult grandoarea zidurilor cetăţii. Mâncăruri tradiţionale, aburi ireali învăluiau ceaunele uriaşe îmbiindu-ne să trecem în dimensiunea lor fantastică. Evident, nimeni nu a putut rezista. Casele cuminţi îşi aşteptau petrecăreţii; la colţuri câte un gentilom frumos îmbrăcat şi cu o demnitate de invidiat ne invita înăuntru pentru o cafea sau, în caz contrar, era fericit, în superioritatea sa, să ofere (contra cost) ceva informaţii rătăciţilor care au trecut poarta poate prea devreme şi doreau acum, oarecum înfricoşaţi, să găsească ieşirea. A fost o atmosferă care, prin ciudăţenia ei, îndeamnă la revenire. Am plecat deci, cu gândul acestei reveniri, căci timpul a trecut în fantasticul locului parcă prea repede. Ploaia spăla uşor lumea burgheză, gonea lumea la căsuţele lor şi acoperea cu sunetul ei zgomotul vesel al fantomei.
În tăcere, statuia cobora (Dumitru Agachi)
La Budapesta, lângă termele Gellért, o statuie cobora muntele, cobora din icoană. S-au oprit un timp, cal şi călăreţ în faţa unei grote în care s-a petrecut cândva o apariţie. Cavalerul anilor 1000 e Ştefan, încreştinătorul maghiarilor. Statuia din piatră lăptoasă e cu adevărat reprezentativă prin modestia materialului, dimensiunilor ei şi atitudinii pe care o exprimă. Nimic triumfalist şi totuşi un mare triumf al spiritului. Calul are, în priviri, ceva din dragostea şi înţelepciunea năzdravanului din basm. Cavalerul a descălecat. Revelaţia creştină nu e o victorie călare. Trebuie să te aşezi, să devii un prinţ al păcii, să poţi spune cu smerenie Pace vouă ! Între mâini, ca într-o icoană, îşi îmbrăţişează ctitoria, biserica din suflet.
Undeva pe soclu se menţionează că statuia aceasta, de înălţimea unui om, este dedicată anului 2000. În anul în care pe la noi se sfinţeau cruci la care trebuie să urci pe o scară să le vezi, acolo, pe malul Dunării, un sculptor ungur a făcut ca o statuie să coboare în tăcere din icoană.
Despre acvile şi alte cele…
E greu de ordonat acum impresii… Ele se vor sedimenta şi vor alcătui un nu-ştiu-ce şi un nu-ştiu-pentru-cine, cîndva.
Doar îmi vin în minte, de pildă, cele două acvile imperiale, ca simbol al forţei şi al regalităţii biruitoare: acvila ungurească şi acvila bicefală austriacă. Aceste simboluri apar pretutindeni, de la coloanele ce străjuiesc palatele, la porţile imense din fier forjat, apoi pe statui, în fresce, pe frontoane, pe acoperişurile catedralelor şi chiar pe unele case vechi drept străjeri, Păzitori ai Templului, în măsura în care TEMPLUM devine sinonim cu acasa tuturor…
Ei bine, acvila ungurească e uluitoare! Agresivitatea ar fi trăsătura exacerbată prin care este reprezentată. Să nu se creadă că am ceva împotriva ungurilor! Îi respect şi sunt realmente încîntată de Budapesta, de tot ce au reuşit ei să arate lumii. Doar că nu-mi pot reprima un zîmbet ironic atunci cînd văd copleşitoarea acvilă regală de la palatul Budai Vár (Buda, reşedinţa principilor unguri)… E făcută să înspăimînte, să copleşească, să apere, să ucidă! O acvilă atotputernică, dominatoare, în aceeaşi măsură, ocrotitoare. O acvilă reprezentată mereu în mişcare, foarte naturalist, ţinîndu-şi ghearele pe o spadă, heraldic, dar nu numai!
Dimpotrivă, simbol şi heraldică pură e în imaginea acvilei bicefale a austriecilor… Aceea e mai puţin agresivă, aproape cuminte, dar fermă! Clasicului pur al acvilei bicefale îi răspunde, aproape anulîndu-l, romanticul de groază al acvilei ungureşti.
În plus, peste tot în palatul Budavári există acest exces de forţă, învăluitoare şi tutelară. Iată, de pildă, una dintre porţile Castelului e în formă de pînză de păiajen! Excelent elaborată, sugerînd, pentru mine, fascinaţia magică a ţesăturii labirintice. Privită ca un Prag, între lumea noastră, a muritorilor de rînd şi lumea lor, a celor puternici, care se vrea eternă, pînza de păianjen e străjuită, evident, de un alt simbol regal, deopotrivă înfricoşător şi macabru: Corbul. Ţinînd în cioc un inel de aur a cărui istorie nu o mai dezvolt acum, corbul e păstrătorul Fascinaţiei Porţii… Cei care intră i se supun, semnează un Pact, acceptă întreaga provocare a regalităţii, a trecerii noastre prin lume, a nimicniciei noastre, a forţei Destinului, a echilibrului şi a haosului deopotrivă.
… Bate, şi nu ştii cine-ţi va deschide! Intră, şi nu ştii peste ce vei da!
Botosani, my love!
Dacă tot am vorbit de călătorii, atunci, iată, se pare că sunt într-o zodie binecuvîntată, aceea a Călătoriilor…
După 4 zile de ieşire din ţărişoară (două la Budapesta şi două la Viena) viaţa e mai interesantă, zilele curg mai dinamic, şi sensurile se adună…
Nu am, ca majoritatea, obsesia aceea cu Occidentul, cum că ei ar fi buricul pămîntului, iar noi nişte pricăjiţi ce iau lecţii de democraţie!
Doar un lucru mă doare: indiferenţa noastră faţă de trecut! Pînă şi centrul Botoşaniului ar arăta mai bine dacă s-ar găsi nişte Oameni să investească…
Ce bistrouri discrete şi elegante am putea avea, ce galerii de artă (arta nu lipseşte aici!!), ce cafenele minuscule, în care doar şoapte se aud şi murmurul muzicii; alături, pe „pietonal”, o vioară şi, poate, un acordeon ar îmbia la o secundă de uitare, de pierdere în tot şi în toate, de extaz… Tinerii noştri frumoşi s-ar plimba ţinîndu-se de mînă, muzica din surdină le-ar spune ceea ce cuvintele nu reuşesc niciodată!
Nu trebuie să mergi la Viena pentru asta, e atît de aproape, abia atingi cu mîna şi, cu un pic de imaginaţie, poţi chiar să fii fericit!
Grădinile paşilor pierduţi… (Dumitru Agachi)
Pentru o respirare de seară, nu prea târziu, există aproape de Botoşani Mănăstirea Agafton. De vreo 10 ani, maicile preschimbă acel loc. Satul de chilii e parcă prea întins pentru cât pot ele administra. Însă eforturile lor se văd. În faţa câtorva căsuţe e o încântare de flori. Textura înnegritelor garduri vechi şi exuberanţa florală trimit la pânzele de la Văratec ale lui Bernea şi la contemplarea închipuită a unui „vechi peisaj românesc”, aşa cum îşi denumise una dintre temele târzii ale picturii sale.
Statuia vie
În marile oraşe le vezi prin pieţe, prin staţiile de metrou… Inalte sau cocoşate, cu faţa şi mîinile vopsite, mortuare, de cele mai multe ori… Statuile vii înduioşează… Ele cheamă, privesc, zîmbetul le îngheaţă, mîinile se întind să le prindă pe ale tale uneori, îndeamnă la poze… Mulţi trec cu detaşare, le consideră o tocmeală, un fel de cerşetorie… în fond, cam asta e! Statuia vie impune prin artisticitate, e, mai întîi de toate IMAGINE! O imagine pe care o recompui în tine, o imagine de demult poate, un déja vu, o familiară aplecare către sinele tău profund, o prietenească adresare, un fior uşor fantastic, învăluitor, cald, izbăvitor…
Dincolo de acestea, statuia e, de cele mai multe ori, un „el”, un student sau un copilandru urcat pe un scăunel de lemn şi înmărmurit acolo cîteva ore pe zi… La picioare, sub mantia lungă, mijeşte un pacheţel de biscuiţi abia început…
Trecutul e-o vitrină din Rouen
Cutreierăm fără ţintă pe stradelele înguste din Rouen… Case vechi, de pe la 1700, excelent conservate (cine-o mai fi stînd în ele??), vitrinele calde, cu lumină difuză, pline cu antichităţi…Numai la noi se cheamă vechituri, la ei sunt „antichităţi”… Incursiuni în lumi apuse, mici compoziţii în care anticarii au pus elemente puţine, dar valoroase: un ceas din alt veac măsoară ce a mai rămas din timpul nostru, acolo un căluţ de ghips de la un carusel mort, apoi un surprinzător cîine, probabil tot de la un carusel, dar care seamănă cu cei de la picioarele regilor, din mormintele catedralelor… E urît, aproape monstruos, dar privirea lui e vie încă. Te apropii cu sfială, o altă lume ţi se aşterne la picioare, cu scrinuri din esenţe exotice, cu intarsii de fildeş, cu tablouri pictate în ulei pe pînză, uşor crăpate pe alocuri, cu ramele pătate de vreme, cu zîmbete încă incă fragede, eternele domniţe pentru care a trăi clipa e totul…
Trecutul e o vitrină din Rouen, cu urme de pe care se mai poate încă citi o ultimă zvîcnire de viaţă.
Comentarii recente